De curând, o stimabilă şi plină de bune intenţii editoare m-a contactat ca să-mi propună o colaborare. Era vorba despre o traducere, iar solicitarea a fost făcută în termeni nu doar politicoşi, ci şi profesionişti. Mi-a povestit subiectul cărţii, mi-a înşirat câteva vorbe despre autor (cvasi-necunoscut la noi) şi m-a avertizat în legătură cu gradul de urgenţă al apariţiei lucrării. Nu în ultimul rând, mi-a spus, decorându-şi discursul cu câteva scuze de circumstanţă, că trebuie să dau un test de traducere... Mai precis să transpun în româneşte nişte pagini din cartea ce urma să fie publicată, astfel încât specialiştii editurii să-mi poată evalua competenţa. Muţenia mea ulterioară nu a însemnat ezitare, nici, Doamne fereşte, ofensă (omul îşi alege colaboratorii, pe banii şi prestigiul lui, cum pofteşte; vrei, bine, nu, uraa şi la gară!), ci, pur şi simplu, o amorsare a unei suite de amintiri sumbre.

La puţină vreme după evenimentele din decembrie 89, exista la noi, cum se ştie, o teribilă frenezie în lumea editorială. Vechile firme, încă de stat, se străduiau să-şi lustruiască blazonul, lupii tineri (e un fel impropriu de a-i numi pe cei, destul de vârstnici şi îndeobşte editori cu state vechi, care voiau să pătrundă rapid pe piaţa de carte ca particulari) inventau metode noi de a câştiga un public avid de lectură (atunci când nu era doar disponibil, din pricina lipsei de alternative) şi de a se impune sigur, fără scrupule şi, eventual, pe termen lung. E acea perioadă în care de pe tarabele şi chioşcurile volante se revărsau Sandra Brown, Joan şi Jackie Collins, Pavel Coruţ, sequelul "Scarlet" (I & II de Alexandra Ripley), SAS-uri cu nemiluita sau "Mein Kampf". Dar nu despre mijloacele de seducţie editoriale (asta e o cu totul altă discuţie), despre calitatea titlurilor şi invazia romanelor de gară din acea perioadă vreau să vorbesc, şi nici măcar despre nes