E in mersul firesc al lucrurilor ca Visul unei nopti de vara sa aiba destinul oricarei magii: initial, iluzie si feerie (sa ne amintim, de pilda, abordarile anilor nouazeci, cu precadere cele din Anglia), trecand printr-o faza de intelectualizare si ajungand intr-un final la dezabuzare. Desi miraj al caderii din Olimp, Visul unei nopti de vara in regia lui Radu Afrim, ramane, totusi, un miraj. Cu toate ca majoritatea defaimatorilor au vazut in vis o coborare in infern, acesta nu e decat efectul unei dezvrajiri a lumii. Ca o mantra a insasi dezvrajirii noastre. Cine eram inainte de cadere? Nimeni nu ne-ar putea spune decat ca toata distractia se intampla la Atena, dar in 2012. Ne devine clar ca zeii sunt actualii bosses. Bunaoara, ducele Atenei, Tezeu (Doru Aftanasiu), e convertit in patronul unui club, inainte de nunta si inaugurare, care-si ia mireasa macchiato (Livia Iorga), genul nepricepator ca "orice piesa buna este o iluzie si nu exista piesa proasta daca dai dovada de putina imaginatie". In continuare, zanele astazi sunt dame de consumatie, Oberon (Cosmin Maxim) e un drogat, iar Titania (Anne Marie Chertic) pare o matroana. Teatrul din teatru e facut de niste ageamii, muncitori in constructii veniti din est, de pe plaiuri mioritice, cu accente care mai de care (moldovenesc, oltenesc etc.) si aplaudat la scena deschisa de tinerimea din club. Unul dintre muncitori e numit ironic Dragobete; poate ca intr-un scenariu paralel, lasand deoparte Atena, actualizarea ar fi putut alege calea valorificarii miturilor romanesti (ielele, Mesterul Manole, dragaica, ursitoarele etc.). In ciuda faptului ca s-ar putea face un efort de imaginatie in acest sens, ma retine vegetatia kitsch, culminand cu nuiaua Titaniei, un pamatuf verde de plastic, nicidecum un spic de grau. Spectacolul functioneaza ca o defulare pe viu, urmata de o sublimare imperfecta, narcotizata. De data aceast