Răsfoind numărul anterior al Dilemei vechi, am citit la rînd – nu ştiu cum s-a întîmplat – articolele lui Andrei Pleşu şi Cătălin Ştefănescu. Subiectul era, într-un fel, acelaşi: noul val din cinematografia românească. Perspectivele erau complementar opuse: cu ochii pe ecran şi cu gîndul la autor – în primul caz, cu ochii spre sală şi la cum reacţionează publicul – în al doilea. Complementar opuse, zic, deoarece cele două perspective se completează, de fapt, reciproc, şi ne ajută să întrevedem ceva dintr-un fenomen social mult mai complex decît ar putea părea la prima vedere.

Cînd am ieşit, în urmă cu cîteva săptămîni, de la Poziţia copilului, m-a abordat un fost student: „Domn’ profesor, îmi spuneţi şi mie de ce a luat filmul ăsta marele premiu? Înţeleg, este foarte bine jucat, dar cam atît... Ce vrea să spună? Am tot aşteptat o scenă, o vorbă care să spună ceva profund, dar n-am văzut nici una!“ „Scena finală ai văzut-o?“ l-am întrebat eu. „Care?“ s-a mirat el. „Cînd tînărul care omorîse copilul în accidentul de maşină şi tatăl copilului se află, în sfîrşit, faţă în faţă, fiecare cu durerea lui şi încearcă, în final, să-şi dea mîna; dar «se bîlbîie», mîinile nu se întîlnesc şi rămîn stinghere în aer într-un gest de împăcare ratată...“ S-a uitat lung la mine, aşteptînd să-i traduc. Nu, nu văzuse scena, una dintre cele mai mari din cinematografia noastră!

DE ACELASI AUTOR Umorul, rîsul şi românii Colectivism şi asociere D'ale bucuriilor vieţii Eu, nomadul A clipocit apoi mobilul; primisem un SMS. Laconic şi cu prescurtările de rigoare. Am zîmbit, amuzat de analogie: un prim lucru pe care îl au în comun multe dintre filmele româneşti recente este evadarea din SMS! Limbajul lor este unul total opus celui al emoticoanelor şi al altor prescurtări, este un limbaj al tăcerilor încărcate pe care generaţia fast-communication pur şi simplu nu ştie să-l cite