Rinocerii pe care-i ştim răsar la noi acum în dormitoare. Sunt rinocerii Preşedintelui? Nu mai stau afară, nu mai tropăie măreţi pe străduţe, în piaţete ca-n anii '60. Tot ai dictaturii sunt? Stau ascunşi acum?
Erau nu de mult la Paris sau la Londra. S-au răspândit şi-n America. Pentru americani - băieţii ăştia cărnoşi, cu pulpe tari şi ochi de viţel -, Europa este un teatru micuţ şi absurd. Acum, rinocerii ăştia de la Paris sau de la Londra, bine hrăniţi, contorsionaţi, deştepţi, cresc firesc şi la noi. Au scris cărţile atâtor rafinate murdării, au filmat munţii de gunoi ai ideologiilor totalitare. Pe piedestale de gunoi au aburcat arta, cu bucile ei mari, de provincială. Arta răsuflă în sfârşit în orizontul larg al marii culturi. Tristeţea marii oboseli a veacului zbuciumat i-a atins şi pe ei. Au primit laurii migratorului. Se întorc schimbaţi în al lor ţinut. Parcă nu mai sunt ei.
De ce au revenit printre noi? Nu stăteau bine în Franţa sau în Anglia? În mari oraşe, metropole pline ochi cu iubitori de frumos. La noi este încă frig primăvara asta, noroi peste tot. Câini, pisici deşelate, pensionari murdari. Peste tot spaimele marelui hirsut de la răsărit.
Rinocerii însă nu. Unul câte unul, disciplinaţi, cu bun simţ, precauţi, calculaţi, răsar în dormitoare, lângă petele de mucegai. Sunt micuţi. Pielea pe burtă le tremură. Nu au solzi, nu rag. Au organul acela drept în sus. Seamănă cu o coadă de taur. Coama neagră li-i zbârlită continuu. Când îi ţinem în palmă, răsuflăm spre ei împăcaţi sau oftăm neînfricaţi. Atunci pielea burţii iar le tremură. Au şi ţâţişoare, au şi sex. Pufnesc când simt berea sau vinul golanului. Nu sunt inocenţi deloc.
Devin tot mai vulnerabili odată cu noi. Nu ne iartă. Ne vor prinde zdravăn cu slăbiciunile lor. Ne vor ţine-n gheare şi cu al lor corn ridicol, dă-i bătaie. Ştiţi voi cum. Ştiţi cum e-n dormitoare. Doar sunt
