Nicăieri nu e mai pregnantă atmosfera încărcată şi mohorâtă a toamnei decât în instituţiile pentru care fiecare toamnă ar trebui să marcheze un nou început. În ciuda discursurilor liniştitoare, începutul lui octombrie evocă în universităţile româneşti mai curând umbra funestă a unui sfârşit încă amânat, dar inexorabil. Menţionarea triumfalistă a sălilor de curs şi a calculatoarelor ascunde cu greu împuţinarea drastică a studenţilor, iar ditirambii cu privire la “calitatea educaţiei” alcătuiesc o pojghiţă prea subţire pentru a masca incapacitatea absolvenţilor de a se angaja altundeva decât în servicii temporare şi fără legătură cu studiile lor. Nu doar scandalurile din vară, în care persoane de primă mărime în stat (un prim ministru şi doi miniştri – ai Educaţiei!) au dezonorat învăţământul superior, ci – în primul rând – al doilea bacalaureat “cu camere”, la care se adaugă accelerarea plecării vârfurilor liceelor cu burse în străinatate, au avut un efect direct cuantificabil în numărul bobocilor universitari de toamnă.

Aceştia din urmă nu numai că sunt mai puţini şi mai slab pregătiţi decât cei din generaţiile anterioare, ci privesc deja universitatea cu o circumspecţie (dacă nu mefienţă) total străină de încrederea pasională a predecesorilor lor. Pentru noile generaţii de absolvenţi ai liceelor (dintre care mulţi fac deja vacanţe lucrative alături de părinţi în Spania sau Italia) reuşita socială nu mai trece în mod necesar prin universitate. În plus, liceul i-a învăţat deja cu faptul că cele mai multe din cunoştinţele pe care le dispensează învăţământul sunt cu desăvârşire inutile şi, prin urmare, nici atunci când poposesc în universităţi nu înţeleg să se supună orbeşte unei discipline (înainte de toate a prezenţei) de care se pot foarte bine dispensa. Căci, parafrazând vorba clasică a lordului Keynes: un student care nu vine la cursuri sau nu învaţă are