Absolut surprinzător romanul Martei Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, mai ales dacă îl raportez la opera critică şi eseistică a autoarei, centrată raţionalist şi desfăcînd cu răbdare analitică atmosfera tulbure a unei epoci ori „mixtura“ unei personalităţi. Privind retrospectiv lucrurile, versurile din Scara lui Iacob (2006) sînt parte a uneia şi aceleiaşi experienţe biografice explorate acum în spaţiul romanului. Însă versurile vorbind despre indiferenţa Creatorului la suferinţa creaţiei Lui şi despre o scară a lui Iacob fără îngeri şi speranţa mîntuirii rămîn destul de didactice şi uscate ca reprezentare artistică. Romanul, în schimb, deşi prezintă şi el, în unele pagini, o notă de didacticism şi demonstrativism, se conturează ca o lume autonomă faţă de proiecţiile şi reducţiile intelectuale ale Martei Petreu. Cititor cu experienţă, avizat asupra strategiilor de iniţializare epică presupunînd şi un convocator al personajelor, autoarea îşi începe romanul cu o scenă colectivă, de înmormîntare. Pe cîntarea preotului („Pecetluieşte, Doamne, mormîntul roabei tale pînă la a doua Venire a Domnului nostru Isus“), ochiul naratorului-personaj face o uşoară mişcare de panoramare, prinzînd pe retină îndoliata asistenţă familială în care se include. Ana, Tinu şi Tabita („eu“) stau lîngă groapa încă deschisă a mamei lor, iar cînd aceasta va fi acoperită cu pămînt şi înmormîntarea se va încheia, romanul vieţii Mamei va putea fi deschis şi parcurs de la început. Două cărţi puternice (în modul existenţial, ca şi în cel literar) ne-au oferit deja, în ultimii ani, acest tip de proză cu sondă biografică, în care suferinţa despărţirii de cel apropiat se leagă strîns de explorarea vieţii lui; şi a vieţii cu el. În Portretul lui M de Matei Călinescu, fiul pierdut era personajul-pivot al unei relaţii de o intensitate incredibilă cu tatăl care-l evoca şi portretiza. În Rădăcin