Petru Iosif trăieşte într-un sat din Munţii Orăştiei. Sursa: Remus Suciu
Cuşma-i neagră de lână îi stă bine pe creştet, acoperindu-i o parte din părul alb. Cămaşa brodată simplu, cu negru pe la margini, cojocul din piele de oaie şi iţarii din lână groasă îi întregesc imaginea izbitor de asemănătoare cu cea a unui supus al lui Decebal. Doar cizmele de cauciuc din picioare şi umbrela albastră de care nu se desparte - pentru că o singură dată a uitat-o acasă şi atunci a plouat - îl aduc în zilele noastre pe Petru Iosif, un bătrânel de 84 de ani din Purcăreţi, un sat din Munţii Orăştiei.
Octogenarul este unul dintre cei mai bătrâni localnici ai acestor munţi care adăpostesc şi azi ruinele celor mai importante cetăţi dacice. Cei de-un neam cu el spun că aşa s-au obişnuit cu portul lor, încât le vine greu acum să mai schimbe „laibărul“ şi iţarii de lână pe cojoacele şi pantalonii de la oraş.
O viaţă simplă
Moş Petre n-a prea dat el pe la şcoală. Pe vremea-n care era el mic, abia dacă se construia şi biserica din Purcăreţi. Păstoritul vacilor şi-n special al oilor i-au ocupat mai tot timpul. Ca tot omul, el s-a însurat şi acum are nu mai puţin de şapte copii şi opt nepoţi. Trei băieţi şi o fată îi sunt deja plecaţi la muncă în Spania de ani buni. Alte două fete îi sunt măritate. Mai are acasă doi băieţi care, împreună cu mama lor, se ocupă de gospodărie. Aşa că „ăl bătrân“ e scutit de muncile grele de la munte.
De fapt, pe-acasă dă destul de rar, pentru că, mărturiseşte el, se tot ceartă ba cu nevasta, ba cu feciorii lui. Decât să-şi amărască sufletul cu fel şi fel de răutăţi, mai bine stă câte-o zi, două la Mănăstirea Cioara sau o zi, două la Mănăstirea din Strungari. Bătrânul este mai mult decât evlavios. Se consideră un fel de lider spiritual al celor care-l înconjoară şi este convins că aşa va rămâne şi du
