21 ianuarie 1979(n.r. - continuare): Mă-ntorc la tine, ţara mea, cu mândria copilărească şi tandră că mi-a fost silă, o silă cosmică, de toată splendoarea Palatului Belvedere. Că nu m-a interesat şi n-am ţinut minte şi nu-mi voi aduce aminte nimic despre acest palat, nici cine l-a făcut, nici cine se plimba prin blânda lui curte, nici cât de minunate opere de artă se aflau la etajul doi, nimic, nimic, nimic. Doar atât: crima. Şi pentru că respect frumoasa şi cordiala ţară care mi-a fost gazdă, memoria mea acceptă ca pe-o graţiere a tuturor dimensiunilor crimei faptul că aici, în Palatul Belvedere, pentru austrieci e sediul unei sărbători nesfârşite: aici s-a semnat neutralitatea Austriei. Cum pot interesele a două popoare, astăzi prietene, să treacă pe străzi diferite şi cum pot, câteodată, să se întâlnească sub semn contrar în acelaşi loc.

Belvedere înseamnă pentru noi, românii, locul în care puterile fasciste au hăcuit cu plăcerea unui Iuda profesionist harta Transilvaniei noastre, iar pentru austrieci acelaşi Palat Belvedere înseamnă locul în care s-a semnat şi s-a consfinţit liniştea de azi a acestei patrii. Ceea ce pentru noi e reamintirea unei dureri ireductibile, pentru austrieci e reamintirea unei bucurii ireductibile.

Dar dacă administraţia Palatului Belvedere e atât de curajoasă în a povesti pe faţă istoria acestui palat, cu toate cele care s-au petrecut aici, dacă mai marii expoziţiilor de tot felul au căzut de acord să aşeze aici originalul unui atât de îndrăgit tablou şi anume cel cuprinzând semnarea actului de neutralitate de către marile puteri şi de către Austria, de ce nu-şi exhibă această neutrocraţie şi frumoasele picturi pe sticlă înfăţişând semnarea Dictatului de la Viena din 1940?

Nu, zău, n-a existat anul 1940? Nu, zău, nu contează, oare, în nici un fel acea clipă cumplită când, încleştată, din toate părţi