- Stimate domnule Mircea Anghelescu, sunteţi un istoric literar pentru care epocile de cultură şi civilizaţie românească, în context european, nu mai au secrete.Există un fir pe care istoria literaturii române evoluează organic sau acest fir de continuitate trebuie inventat, la modul creator călinescian?

- Aş vrea să dau un răspuns tranşant la această întrebare, dar mi-e teamă că nu e cu putinţă: literatura română (ca şi alte literaturi) evoluează desigur pe un fir organic, sau pe o împletitură de fire, dar istoricul literar trebuie să-l găsească, adică să-l inventeze, după expresia lui Călinescu. Istoria literaturii presupune această evoluţie organică, care poate fi văzută ca un Bildungsroman, ca un "roman al formării" de natură identitară, în care ea (istoria adică) îşi găseşte în anumite mituri, teme, opere, selectate în canon, mărcile caracteristice, cele care depăşesc individualul, irepetabilul, excepţia, chiar de geniu: istoria dă seama numai despre această continuitate care se constituie la nivelul numerelor mari. Sigur, aici vorbesc despre istoria literară narativă, singura care poate reconstrui liniile de dezvoltare ale unei literaturi, dacă aceasta are un asemenea fir organic în constituţia şi în evoluţia ei. Nu cunosc nici o literatură care să nu-l aibă, dar nici nu pot exclude posibilitatea unei asemenea curiozităţi.

Literatura română are o constituţie organică şi deci şi o evoluţie organică, în care intervin - când şi când - episoade incongruente, care nu-şi găsesc locul în acest corp mai mult sau mai puţin coerent. Sau pare aşa, uneori. Eu nu cred că e vorba despre asemenea autori sau manifestări fără legătură cu întregul literaturii, ci de nişe încă insuficient luminate de oamenii de meserie, sau mai bine zis de elemente de coerenţă care rămân departe de marile sinteze şi de judecata curentă din varii motive. Nu e aici locul să le