Alături de lumea textilă a Georgiei Lavric şi de aceea mai veche, de porţelan, a Danielei Făiniş, universul Gherghinei Costea este unul din semnele sigure că artele decorative ies din amorţeală. Spre deosebire, însă, de programul Danielei Făiniş, care este unul amplu, viril, de tip eroic, proiectul Gherghinei Costea este unul feminin, graţios, de un rafinament extrem-oriental. Ea dematerializează ceramica, o aduce la delicateţea filigranului şi o constrînge să ia înfăţişări imponderabile. Deşi modelele imediate par a fi luate din lumea vegetală, de la ipostaza de sămînţă la aceea a exploziei germinative şi pînă la forma eflorescentă şi aeriană, în fond modelele artistei sînt esenţialmente culturale. Vegetaţia sa de porţelan este una feerică, fictivă, născută dintr-o reflectare livrescă a naturii, un fel de răzbunare a frumuseţii reci şi eterne faţă de fulguraţiile frumuseţii organice, faţă de instabilitatea şi de iluzia acesteia. Şi aici, ca şi în cazurile amintite mai sus, se îngînă şi se confruntă aspiraţii şi stări contradictorii: transparenţa se luptă cu materia opacă, gravitaţia cu plutirea, amorful cu forma ascensională. Şi de cîştigat, în mod sigur, cîştigă privitorul, dar şi zona profesionalismului, a rigorii şi a discreţiei din arta românească de astăzi.
Deşi nu face propriu-zis nici grafică, nici sculptură şi nici pictură sau, dimpotrivă, le face pe toate trei în acelaşi timp, şi ceva tapiserie pe deasupra, Daniela Făiniş priveşte totul dintr-un unghi stilistic şi dintr-o persepectivă a formelor care nu sînt decît ale decorativelor.
Prin construcţiile suficiente sieşi, prin refuzul oricărei transcendenţe impuse a imaginii, prin perfecta colaborare cu materialul şi printr-o impecabilă stăpînire a tehnicilor - de la modelajul cald la detaliul auster, de la pulsul sangvin la frigiditatea industrială şi de la desenul geometric sau cu acc