Traian Băsescu a fost, timp de opt ani, originea şi centrul discursului public din România. Iniţiator al unei paradigme de interpretare („revoluţia portocalie”), preşedintele s-a impus ca principală forţă discursivă, politică şi mediatică. În această postură, el a fost capabil să emită ordonanţe verbale, puse imediat în aplicare de Guvern (mai ales de Guvernul Boc), şi să facă faţă, ba chiar să câştige în faţa opoziţiei mediatice din ce în ce mai vehemente şi mai radicale (având în avangardă Antena 3). Toate acestea au fost posibile datorită asumării funcţiei discursive deţinute, constituţional, de preşedinte şi imensului său capital simbolic, cu precizarea că funcţia ca atare, de natură politică, a fost subordonată de Traian Băsescu funcţiei mediatice (chiar ordinele către Guvern erau transmise adesea prin intermediul media). Aşa se explică de ce preşedintele a devenit foarte repede centrul mediatic al discursului, un centru imposibil de dislocat. Cu cât Antena 3 critica afirmaţiile preşedintelui, cu atât preşedintele stăpânea mai bine forţele mediatice. Dominând astfel media, legile înseşi care acţionează în cadrul sistemului au fost înfrânte, şi în primul rând spirala tăcerii. Traian Băsescu a câştigat alegerile din 2009 împotriva media (care cerea un alt câştigător), dar a reuşit acest lucru pentru că, de fapt, era el însuşi centrul discursului mediatic. A fost necesară înfiinţarea unei alianţe mediatico-politice - Antena 3–USL – pentru ca Băsescu să fie, până la urmă, înfrânt. La alegerile din 2012, Gâdea, Badea şi Ciutacu au fost cel puţin la fel de importanţi ca Ponta şi Antonescu. O schimbare a început însă să se petreacă chiar din toamna anului trecut. E vorba despre transferul lent, dar ireversibil de carismă, de putere dinspre Traian Băsescu către Victor Ponta. Fenomenul poate fi definit ca dislocare a cadrajului prezidenţial al ştirilor de către premier