„Stai, mă, şi tu într-un loc şi uită-te la televizor! Uite-l pe Ştefănescu. Mare fotbalist!” Atenţionarea tatei e probabil prima mea amintire palpabilă despre fotbal. Am văzut atunci cursa lui Cămătaru pe Rasunda, bara lui Hagi pe Wembley, golul uriaş al lui Bölöni împotriva Italiei. Erau imaginile cu care începeam să construiesc povestea fotbalului meu.

Eram prea mic să stau într-un loc un meci întreg, dar destul de mare să ascult poveştile tatei şi ale prietenilor săi. Lângă ei şi cu Domozină la radio, aveam să înţeleg că Balaci e irepetabil, că Boloni e deştept, Cămătaru puternic, că Irimescu are tun în loc de picior, că Lung e înaripat, dar că cel mai respectat e Costică Ştefănescu. Şi visam ca atunci când o să joc fotbal, eu să fiu precum Ştefănescu.

La nervi, tata spunea despre fundaşii naţionalei că au doar două fire în cap care, din când în când, se ating între ele. Puţini să fi scăpat de gratularea asta. Costică Ştefănescu era singurul pe care, în pasiunea sa, tata nu l-a beştelit în vreun fel. Cu timpul aveam să înţeleg şi de ce. Mereu cu capul sus, ministru al apărării, bun şi cu mingea, de la Ştefănescu porneau toate: şi organizarea în apărare şi plecările în atac. Dar cred că nu era vorba numai de fotbal. Ştefănescu, jumătate fotbalist, jumătate istorie în devenire, vorbea din privire. Nici cel mai înalt, nici cel mai voinic, pe el se vedea că e şeful. Şi ce şef! Liderul unei generaţii care, blocată în România, aduna câte două vedete pe fiecare post. Liderul unui vestiar în care se echipau Cârţu, Crişan, Ungureanu, Ţicleanu, Negrilă. Iar la Naţională îi ţinea în mână şi pe cei care veneau la Steaua şi la Dinamo. Aşa a strâns aproape 500 de meciuri în Liga 1 aproape 70 la Naţională, 60 în cupele europene - pe vremea când nu existau grupe, 3 titluri şi mai multe cupe.

Anii aveau să treacă, să apară marea Steaua şi generaţia de aur. Încet-