3 aprilie 1973

Trebuie recuperat exerciţiul privirii. Trebuie recitit şi dezvoltat Goethe. Trebuie reinstituită ambiţia "ochiului pur" al impresioniştilor. Lumea se stinge în abuzul de mediere pe care l-a adus cu sine sofisticarea tehnologică. Instrumentele care "prelungesc" simţurile sfîrşesc prin a le anemia. Trebuie să intensificăm, fără cîrje, experienţa senzorială, să regăsim inocenţa ofensivă a lui Empedocle: ochiul va înceta să fie o pîlnie în care lumea îşi toarnă dezordonat imaginile, pentru a funcţiona ca un tentacul explorator care îi iese în întîmpinare, o palpează, o gustă, o reaşază în propria ei virginitate.

1973, vara

Stricte observaţii despre fulgere. Instantaneitatea fulgerului nu lasă ochiului răgazul de a privi. Cerul se despică brusc, evanescent, ca sub o lovitură de bici. Lumina fulgerului e orbitoare: pare născută mai curînd să vadă, decît să fie văzută. O subită scăpărare de amnar într-o cameră obscură. Există o anumită indiscreţie, un anumit furor demascator în imprevizibilul fulgerului, în incandescenţa lui de o clipă: te simţi privit, victimă clandestină a unui autoritar (şi arbitrar) gest investigator. Erupţia fulgurantă a luminii pe cerul nopţii dezvăluie lumea ca pe un spectru, ca pe un scurt episod de paloare.

Ceea ce totuşi apuci să vezi are o spectaculoasă distribuţie spaţială. Cu ţesătura lui de plantă incendiată, fulgerul trimite spre o nesistematizabilă estetică a energiei. Categorice ca lovitura de sabie, ezitante ca pîlpîirile unui foc îndepărtat, desenîndu-se ca o dantelă Jugendstil pe ecranul baroc al norilor sau ricoşînd în derută de la un orizont la altul, fulgerele ne confiscă atenţia scurt, ca un ordin irevocabil, ca un apel ultimativ.

Dar dacă încă reuşim să vedem fulgerul, e cvasi-imposibil să-l arătăm altora. Rapiditatea imperativă a apariţiei sale nu lasă timp pentru interlocuţie. A vedea u