A apărut în 1999, fără ca autorul să-l mai poată vedea, volumul Elegii la sfârşit de secol al lui Ştefan Bănulescu, pregătit pentru tipar de el însuşi. Cuprinde ceea ce scriitorul numeşte în prefaţă "pagini de memorialistică" şi reprezintă o parte dintr-un manuscris mai întins, restul "urmînd poate să apară în alt gen de carte". Există deci texte încă nepublicate ale marelui prozator, astfel cum ne lasă chiar el să înţelegem în amintita prefaţă, un stoc ce pare a fi mai bogat decât s-a bănuit. Nu ar fi vorba numai de memorii dar şi de continuarea la Cartea milionarului şi de alte scrieri pe care fiica scriitorului, d-ra Sultana Bănulescu, le va da la iveală în timp. Prea curând nu o va face totuşi, după cât ştiu, dând curs probabil unor indicaţii testamentare ale părintelui său, atât de reticent totdeauna în privinţa actului publicării.

Apărând postum, Elegii la sfârşit de secol nu s-a bucurat de prea multe ecouri, relevabil dintre acestea fiind comentariul Ilenei Mălăncioiu din "România literară" (nr. 30/2000). La rândul ei poeta era de părere că o carte precum Elegii la sfârşit de secol riscă să treacă neobservată, pe de o parte pentru că nu se înscrie în orizontul de aşteptare pe care l-a creat "noianul de jurnale pline de bârfe", iar pe de alta pentru că, prin luciditate şi imparţialitate, desfide şabloanele ("Privirea cu aceeaşi măsură a faptelor politicienilor din Vest şi din Est îi poate dezamăgi pe cei ce gândesc în şabloane. Ca să nu mai vorbesc de portretele unor personalităţi din ţară ori din exil, făcute nu pentru a le tămâia ori pentru a le denigra, ci pentru a spune prin ele ceva despre lumea în care am trăit"). Poeta are dreptate să explice astfel tăcerea relativă din jurul cărţii ultime a lui Ştefan Bănulescu. Motivelor pe care le invocă li se adaugă şi acela pe care l-am enunţat mai sus: dispariţia fizică a autorului cu puţin timp înaint