In interventiile mele de a lungul anilor nu am mentionat niciodata numele lui Patapievici. Nu am discutat vreodata cu persoana si nu am gasit vreun motiv pentru care sa-i invoc numele. Acestui fapt nu i-as fi dat importanta daca un prieten nu imi atragea atentia deunazi ca susnumitul declara ca l-as fi „atacat” si isi mediatizeaza iluzia ca as fi impietat asupra operei sale.
A trebuit sa ma obisnuiesc, fara a fi deloc primul, cu imprejurarea ca insi cu care nu ai schimbat niciodata pareri pretind ca le-ai facut confesiuni, cu obiceiul mai nou al aplicarii de etichete, fara sa fie adusa vreo proba factuala, cu smulgerea de fragmente din declaratii si deformarea lor instantanee, spre a putea fi usor de infirmat. Viata publica in Romania a devenit scena inflatiei de vorbe, de care nimeni nu raspunde, iar unii intelectuali lucreaza vartos, direct sau indirect, la degradarea ei actuala.
Pentru a lamuri insa lucrurile, in ceea ce ma priveste, se afla acum la dispozitia oricui documente ce contin toate informatiile pentru perioada petrecuta la I.C.R.. Nu este deloc sigur ca, avand la indemana datele complete, cei care vor sa se ia cu orice pret in seama vor recurge la confruntarea sustinerilor lor cu starile de lucruri. Dar constiinta unui om normal este impacata daca toate cele ce il privesc sunt la vedere si pot fi judecate de oricine este interesat. Asa ca nu imi ramane decat sa-l invit pe cel care vrea sa se pronunte in cunostinta de cauza sa parcurga volumul Sincronizarea culturii romane. Un proiect (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2013, 268 p.), care reuneste toate exprimarile mele publice din rolul de presedinte al institutiei. Nicaieri nu se va gasi numele Patapievici. Iar in ceea ce priveste noile programe ale I.C.R., legal adoptate si facute cunoscute la timpul adoptarii lor, cititorul isi poate da seama, la cea mai simpla comparatie, ca acestea aduc
