"Cum de apare, împreună cu Ion Iliescu, pe panourile alea imense, domnul Rebengiuc, cel care a oferit sulul de hârtie igienică mâncătorilor de rahat ai comunismului?" Mi-a pus această întrebare o studentă la regie. I-am pus-o şi eu d-lui Rebengiuc. Răspunsul domniei-sale a fost: "Unu. Nu suntem împreună în poză, Iliescu stă în cârca mea. Doi. Cred că domnul Iliescu a folosit hârtia igienică, s-a şters cu ea, căci acum e curat la gură. Trei. Poza asta au făcut-o marketingii."

Acest panou publicitar al "Medaliei de onoare" este emblematic pentru atitudinea faţă de cinema pe care o exprimă filmul regizat de Călin Peter Netzer pe un scenariu al lui Tudor Voican. Dl. Netzer nu doreşte să impună sau să propună spectatorului unghiuri de vedere originale, riscante, să îl provoace, să îl atragă pe un teren puţin sau deloc explorat al artei cinematografice. Mecanismul său "creativ" este invers, fiind caracteristic mai degrabă industriei publicităţii: să identificăm şi să punem în film toate clişeele cu priză la public sigură, verificată. Procedând astfel, se obţine un personaj, bătrânul Ion I. Ion, făcut din "petice" care nu se potrivesc, aidoma "cuplului" Ion I. Iliescu din posterul publicitar. Un om care, în regimul comunist, s-a dus la Miliţie şi şi-a turnat fiul ca să-l împiedice să părăsească România "cu prostii şi cu ilegalităţi" ajunge să se sustragă sistematic de la plata întreţinerii? E de crezut că poate să-şi pună pe piept o medalie care nu e a lui? Posibil, dar neplauzibil. Acelaşi Ion I. Ion poate să facă frecvent dezacorduri flagrante ("nemţii a plecat", "ruşii a dat") şi totodată să ştie foarte bine, la nivel de nuanţă, cum trebuie scrisă o petiţie către preşedintele Iliescu? Posibil, dar neplauzibil.

Soţia lui, Ninocika, tace din greu în prima parte a filmului de câte ori domnul Ion i se adresează, deoarece aflăm că refuză de 6 ani, de când Ion ş