Cum era „viaţa în adevăr“ din polisul paralel al Solidarităţii? Cum se trăia în lumea Solidarność?

Era o viaţă într-o permanentă tensiune, dar pasionantă. Ne imaginam că trăim ca nişte oameni liberi, într-o ţară liberă, iar puterea nu are decât să facă ce vrea acolo unde este ea. Dacă puterea nu dorea ca versurile lui Miłosz să fie publicate, atunci le publicăm noi. În acelaşi timp, un rol extrem de important l-a avut atunci Biserica Catolică. Era un stat în stat. Era un stat suveran, într-un stat nesuveran. Biserica nu a susţinut niciodată, în mod direct, opoziţia, dar s-a opus întotdeauna represiunilor. Iar puterea a ştiut acest lucru. Şi pentru că puterea se temea de revoltă, trebuia să ţină cont, din ce în ce mai mult, de Biserică. A existat o contrabalansare permanentă. Pentru oamenii care au participat atunci la evenimente, era un mod de viaţă complet nou. Pentru prima dată puteai să capeţi prestigiu, popularitate, prin simplul fapt că te aflai în opoziţie. Totul a început în Varşovia, apoi s-a răspândit în toate oraşele.

Într-un timp fără Internet, Twitter sau Facebook, putem vorbi de o generaţie central-europeană disidentă interconectată şi interdependentă. Cum a fost posibilă reunirea „celor fără de putere“ din Polonia cu cei din Ungaria şi Cehoslovacia?

Existau legături foarte strânse între Polonia şi Cehoslovacia prin faptul că polonezii puteau merge în Cehoslovacia, iar cehii în Polonia. Apoi, această conştiinţă central-europeană a fost hrănită prin întâlnirile din diaspora, de la Paris, ale emigranţilor care veneau din această parte de lume. Ştiam unii de ceilalţi, permanent, şi prin intermediul Radio Europa Liberă.

Cum s-au reunit în cele din urmă Havel, Michnik şi Konrad?

Ne-am întâlnit toţi trei abia în ´90. Pe Konrad l-am întâlnit în ´76 la Paris, iar cu Havel m-am întâlnit în ´78, la graniţă. În cele din urmă, ne-a reun