Am urmărit, nu de mult, o discuţie între doi filosofi. Vorbeau despre iubire. Primul, jucând rolul „specialistului”, susţinea că numai omul superior, inteligent şi rafinat este capabil de un atare sentiment (având privilegiul conştiinţeifaptului că iubeşte), în timp ce insul needucat, primitiv, ar fi cu totul inapt să cunoască iubirea în alt fel decât lăsându-se condus de impulsurile propriilor instincte, fără putinţă de cenzurat.
Argumentul contrar, formulat de celălalt opinent, era că emoţiile nu sunt neapărat elitiste, că nu se educă în bibliotecă, prin lectură pedantă şi studiu migălos. „Filtrul” amorului este, aşadar, nici savant, nici livresc. Omul neinstruit ar fi capabil de iubire asemeni celui cultivat, ba poate chiar mai mult. Ceea ce este simplu şi firesc în cazul celui dintâi, devine complicat şi problematic pentru celălalt - de aici şi mulţimea inadecvărilor la care se expune în viaţa de zi cu zi.
În acelaşi mod par a se tranşa lucrurile şi în privinţa fericirii; unii reclamă o pretinsă competenţă în domeniu, oferind reţete de urmat, în timp ce alţii o experimentează direct, nesocotindu-le întru totul. Experţii improvizaţi sunt gata oricând să livreze ghiduri care indică sursa şi traseul fericirii, garantând la termene precise cucerirea piscului mult visat. Nu voi invoca aici părerile lor; cei interesaţi de amănunte au la îndemână Cea mai frumoasă istorie a fericirii (Editura Art, Bucureşti, 2008), scrisă de francezii André Comte-Sponville, Jean Delumeau şi Arlette Frage.
Cum se vede fericirea din perspectiva artelor vizuale? Poate fi „sistematizată” şi convertită în imagini? Care este „locul” acesteia printre celelalte stări sau sentimente omeneşti? Etimologic, termenul invocat vine pe filieră latină; felix, felicis desemnează ceea ce este roditor, favorabil, aducător de noroc. Deşi are aparenţa unei stări excesive, fericirea este a