Spaţiile de concerte sunt tot mai puţine şi spectatorii care să aprecieze muzica de calitate, tot mai rari, crede muzicianul Mircea Tiberian. Unul dintre cei mai im-portanţi jazzmani din Europa, Mircea Tiberian va lansa în curând un nou disc, intitulat „Rosa das Rosas“, o călătorie muzicală din Spania trubadurilor în lumea noastră.
Îţi aminteşti cum a apărut muzica în viaţa ta?
Mi-aduc aminte că aveam un pian în casă, la Sibiu, şi mă jucam pe el în trecere. Cred că ajunsese acolo în timpul războiului. Probabil a fost un fel de troc, cum se făceau în acea perioadă, şi aşa se face că a rămas în casă, dar n-a cântat nimeni pe el. Pe urmă, mi-amintesc de cântecele soldaţilor, care treceau prin faţa casei, sau de muzica latino-americană pe care o auzeam la petrecerile părinţilor şi ale unchilor. Erau la modă mambo, cha-cha şi rumba, iar eu mă uitam pe gaura cheii şi vedeam doamnele doctoriţe şi profesoare, care acum au în jur de 80 de ani, cum dansau cu foc... Asta se întâmpla la sfârşitul anilor '50. Apoi, am intrat la Şcoala Populară de Artă. Aveam vreo 5 ani şi eram cel mai mic element din şcoală...
Copilul geniu...
Nu ştiu dacă geniul se putea manifesta, pentru că piesele erau de genul „Pisicuţa", sau „Bună dimineaţa"! Mama a insistat să merg acolo, dintr-o pornire pe care nici acum nu pot să mi-o explic. Şi a stăruit destul de mult, pentru că, atunci când am dat examen la liceul de muzică, am fost respins din considerente politice. Aveau prioritate copiii cu „origine sănătoasă". Eu nu intram în categoria asta, fiind fiu de medic şi de profesoară. Un alt motiv pentru care m-au respins a fost că nu m-au lăsat să cânt la pian şi m-au pus să cânt un cântecel cu vocea. Iar eu am ales unul din „culturile decadente capitaliste", respectiv „Trei purcei, trei mititei... ", varianta românească a piesei „Who's Afraid of the Wolf". Au spus
