Două noi cărţi consacrate sculptorului Constantin Brâncuşi au apărut de curând, una la editura lioneză Fage, iar a doua la editura Centrului Georges Pompidou din Paris.

Autor al amândurora este Doina Lemny, cercetător la Centrul Pompidou, autoare a numeroase studii, dar şi a monografiei Brâncuşi, ieşite de sub tipar în 2005 la editura pariziană Oxus, în seria Les Étrangers de Paris – Les Roumains de Paris. În acelaşi an, cartea a apărut în traducere românească la Editura Junimea din Iaşi. Să mai menţionez că, în 2004, la Editura Humanitas din Bucureşti, la iniţiativa Doinei Lemny şi în colaborare cu semnatarul prezentelor consideraţii, a apărut Brâncuşi inedit – însemnări şi corespondenţă românească. Dacă prezentele reflecţii vor fi consacrate doar cărţii apărute la Fage, e pentru că cel de-al doilea volum – apărut la editura Centrului Pompidou aproape simultan, de mai mică întindere şi adresându-se marelui public –, deşi excelent, este „înghiţit” de Brancusi au-delà de toutes les frontières.

Forma pentru care a optat Doina Lemny atunci când şi-a proiectat şi apoi alcătuit cartea recent apărută la Editura Fage, consacrată personalităţii lui Constantin Brâncuşi, este aceea a monografiei pe care aş caracteriza-o drept „clasică”. Într-adevăr, informaţia primară, furnizată de sursele documentare – pe care Doina Lemny le cunoaşte mai bine decât oricine –, analiza operei statuare din perspectiva plasticităţii sale şi ilustraţia abundentă, însă atent şi cu pricepere aleasă, stau într-un echilibru desăvârşit. Cunoscând îndeajuns de bine – cred – parcursul de brâncuşolog al autoarei, m-aş aventura înspre o primă observaţie, poate, hazardată. Presupun că, redactându-şi textul, Doina Lemny şi-a impus sieşi, desigur de bunăvoie, unele sacrificii. A renunţat – probabil că nu fără o strângere de inimă – la informaţii de natură documentară, consistente, sucu