Plurivalent, personalitate de tip renascentist, eseist, prozator, profesor universitar, Mircea Eliade (1907-1986) a avut un succes răsunător şi a făcut carieră internaţională, ca istoric al religiilor şi filozof al culturii. Sunt oameni care nu i-au iertat lui Eliade, de-a lungul timpului, opţiunile politice din anii '30. La un moment dat, denigratorii săi l-au acuzat de misticism şi chiar de fascism.

Criticul şi istoricul literar Alex Ştefănescu explică în celebra sa Istorie: "Au folosit ca pretext câteva articole de tinereţe în care Mircea Eliade susţinuse, cu un entuziasm naiv, unele idei legionare, complet abandonate în publicistica lui ulterioară".

Cert este că în anii '30 credea în existenţa unui ,,sentiment fantastic pur românesc". Cine ştie, ar putea fi şi aceasta o formă de expresie a frumuseţii patriotismului său, alături de faptul că scriitorul, şi după decenii de exil, şi-a scris "Memoriile" şi "Jurnalul" în limba română şi a continuat să transfigureze literar spaţiul bucureştean în "geografie sacră". Spaţiul sacru este în concepţia lui Eliade centrul universului.

"Sunt unul dintre puţinii bucureşteni care-şi cunosc şi îşi iubesc oraşul. Plecam aproape de apusul soarelui, căutând străzi încă nestrăbătute de noi, oprindu-ne mult în faţa unor case, descoperind mahalalele noi, cartiere crescute peste noapte, regăsind colţuri preferate, mici grădini uitate de Dumnezeu sau alei singuratice, cu trandafiri agăţători şi zorele." ("Nuntă în cer", Ed. Garamond)

Bucureştiul lui Mircea Eliade este sacru, încărcat de simboluri, este un oraş care adăposteşte mistere şi frumuseţi indicibile. Spaţiul bucureştean este pentru Eliade saturat de taine şi încărcat de mituri. Acad. Eugen Simion sintetizează: ,,Eliade sacralizează lumea lui Mitică, oraşul toropit de căldură e un vast labirint de semne (...)". (postfaţă Mircea