Dupa 89, dar in mod special in ultimii 10 ani (pana la plecarea ambasadorului Crouch la inceputul amului), ne-am obisnuit cu comportamentul neobisnuit, rolul special al ambasadorilor americani.
Faceau lobby, criticau, faceau dezvaluiri pe scena deschisa, in fata opiniei publice, parca ar fi fost actori ai politicii interne, leaderi ai opozitiei, ori mai degraba leaderi ai puterii, critici fata de conducerea propriului partid.
Activitatea normala a diplomatului e discreta, se desfasoara mai ales in spatele culiselor. E rarisim, daca exista vreun precedent, ca trei ambasadori americani succesivi sa participe fatis timp de 10 ani la disputele politice interne.
Alfred Moses (1994–1997), James Rosapepe (1998–2001) si Michael Guest (2001–2004) au fost non stop printre cei mai influenti 10 oameni ai politicii interne. Repet, actori ai politicii interne romanesti. Nu ma refer la influenta din culise, ci efectul mesajelor trimise in direct opiniei publice.
De ce si-au asumat acest rol bizar? De ce nu era suficienta activitatea diplomatica clasica? De ce au simtit nevoia, ca din nou, si din nou sa se adreseze opiniei publice, sperind ca astfel vor exercita presiune asupra factorilor de decizie?
Caci exclud ipoteza ca doar asa, din dorinta sa fie mereu pe prima pagina, mereu in centrul atentiei au facut cei trei amintiti, (si in mai mica masura, si ultimul, Jack Dyer Crouch) sirul de declaratii incendiare (incendiare – raportat la standardul de diplomat).
Teoretic munca lor era usoara, caci aproape toata elita politica de vreo 10 ani este "pro americana", "pro NATO", "pro EU" – cel putin la nivelul cuvintelor, mesajului (poate chiar a intentiilor). Pina si PRM-ul se simte obligat sa mimeze (fara sa convinga pe nimeni) ca nu e ceea ce este.
Cum de diplomatia clasica nu era suficienta? Toti partener