Sîntem tare mîndri de "latinitatea" ortodoxiei româneşti, concepută ca insulă în oceanul slav şi metaforă a europenităţii. Au exaltat-o greco-catolicii ardeleni, în secolul al XVIII-lea. Tot ea a cimentat, mai apoi, mitologia statului unitar modern. Problema e că viaţa noastră publică e masiv impregnată de mentalitatea slavă: adevărul ei este "personal", nu "obiectiv", ca în democraţiile occidentale. Să-l ascultăm pe Tomas Spidlik: "Slavofilii visau un batiuşka ţar, la un "împărat tătuc" al poporului său. (...) În ciuda atîtor deziluzii, popoarele ortodoxe nu reuşesc să renunţe la aceste vise. Nu doar regii şi dictatorii lor, dar chiar şi preşedinţii, care pentru alte popoare sînt simpli administratori, poartă adesea aureola de "părinţi ai patriei". Într-o asemenea viziune obştească, guvernarea e personalizată (cu ştiutele urmări de corupţie & arbitrar), criticile sînt privite - şi, adesea, formulate - drept atacuri la persoană, iar schimbarea liderilor nu e firească şi necesară, ci mai curînd dramatizată în termenii declinului: "sărmanul cutare, ieri era mare şi astăzi...!"
Potrivit lui Spidlik, personalizarea adevărului explică înclinaţia totalitară a popoarelor slave. Parlamentele slave nu "lămuresc" problemele (aşa cum o cere etimologia greco-latină a dubletului aletheia-veritas) ci "justifică" anumite atitudini (pravda = dreptate). Adevărul nu rezultă din medierea diferitelor opinii liber exprimate, ci din respiraţia profetică a unui conducător "providenţial". Aşa se explică dispreţul maselor slav-ortodoxe faţă de parlamentarism, redus la o inutilă "pălăvrăgeală". Din cauza "vitalismului" lor, slavii nu posedă arta compromisului: ei nu negociază cu poziţia adversă. Caută să o anihileze sau se lasă înfrînţi de ea.
Homiakov salva şansele slavilor de a funcţiona democratic, amintind capacitatea lor de a respecta ordinea la nivel "sobornicesc". Din pă