Să ştiţi că nu mă plâng, îmi vine bine nefericirea, se potriveşte de minune cu sufletul meu şi, îndeosebi, cu cuvintele pe care le spun. Căci asta fac, spun cuvinte pentru câţiva oameni, nu mai mulţi decât încap într-o biserică de ţară. Numai că nu le spun în biserică, ci în spaţiul mult mai îngust al paginii de carte şi al celei de ziar. Cuvinte spune şi Prea Fericirea Voastră, însă pentru atât de mulţi oameni cât încap în toate bisericile ortodoxe din ţară.

Unul dintre aceşti oameni sunt, câteodată, chiar eu, dar, cu tot respectul cuve­nit, meritul nu vă aparţine Dumneavoastră, ci laptelui pe care l-am supt în primele luni de viaţă de la mama. Ar trebui s-o cunoaşteţi, deoarece a devenit sfântă, ce-i drept, nu aici pe pământ, ci în cer. Îmi închipui că privirea Prea Fericirii Voastre – asta şi explică pesemne faptul că sunteţi atât de fericit! – ajunge deseori până acolo. fitiu, întrucât proveniţi, ca şi prea nefericirea mea, din om, nu-l puteţi vedea pe Dumnezeu, dar măcar până la îngeri şi la sfinţi aveţi, mă gândesc, puterea să pătrundeţi cu privirea.

Puterea mea este de mii de ori mai mică, abia dacă văd uneori sufletul oamenilor. Al oamenilor de rând, pentru că înspre cei mari, aşa cum este Prea Fericirea Voastră, nu cutez să mă avânt după aşa ceva. N-am nici o îndoială că aveţi suflet, ba încă unul foarte frumos, numai că din pricina arătată mai sus, biata mea nefericire nu l-a văzut. E unul dintre motivele pentru care sunt atât de nefericit. Cum prea fericirea de care se bucură Înalt Preasfinţia Voastră se revarsă un pic şi asupra noastră, nefericirea mea se află, dacă pot zice aşa, în suferinţă.

În sensul că nu poate fi perfectă, că eu, ca muritor de rând, nu pot fi în planul nefericirii la înălţimea la care vă situaţi Dumnea­voastră în cel al fericirii. N-am, de­sigur, dreptul să vă cer să coborâţi nivelul. Asta ar însemna să vă amesteca