De cînd mass-media au căpătat o atît de mare importanţă în viaţa omului, preocuparea de bază a mai tuturor politicienilor din lume este imaginea lor publică. Sigur, nu toţi recunosc asta. Iar în democraţiile solide imaginea nu înseamnă totul: un senator american sau un deputat francez ştiu prea bine că mediatizarea e neapărat necesară, dar voturile pe care le vor lua în alegeri nu depind numai de numărul apariţiilor la televiziune, ci şi de felul în care cetăţenii percep rezolvarea problemelor lor. În tînăra, fragila şi încă neajunsa la capătul tunelului democraţie română, politicienii au căpătat un adevărat sindrom al mediatizării: foarte mulţi fac tot posibilul să apară cît mai des la TV şi în ziare. Iar cînd apar, ce fac? Vorbesc un fel de limbaj de lemn al tranziţiei, cu formule standard (implementarea reformelor, strategii pe termen mediu şi lung, integrarea demnă în Europa, acquis, ofensiva împotriva corupţiei etc.), rostite pe un ton obosit şi grav, de oameni pătrunşi de importanţa misiei lor istorice, care simt în orice clipă că se adresează poporului, naţiunii, ţării întregi, dar au serioase probleme în a-i explica limpede lui nea Ion de ce Dumnezeu nu se urneşte maşinăria şi de ce e o distanţă atît de mare între discursuri şi realitate. Conform ultimelor sondaje, mai mult de trei sferturi dintre cetăţeni nu mai sînt interesaţi de politică. Nu ştiu cum vor fi interpretat sociologii datele în ansamblul lor, dar cred că acest dezinteres se explică în parte şi prin "distanţa de comunicare" pe care oamenii o percep între ce spun politicienii şi ce se vede în realitate: "ei cu ale lor, noi cu ale noastre". Între momentele cînd sînt chemaţi la vot (deci, curtaţi de oamenii politici), cetăţenilor li se livrează, dinspre politică, mesaje care "nu-i ating": fie li se par false, fie se pierd pe drum, fie sînt opace, fie le resimt ca trimise "spre nicăieri", spr