Vă mai aduceţi aminte de Casa de Comenzi Mercur? A funcţionat în Bucureşti până în 1989, dar numai câţiva favorizaţi se puteau apropia de produsele care erau aduse la uşă într-o cutie de carton imensă.
Una dintre cele mai bune prietene ale mele, care lucra la o centrală telefonică, a venit la mine într-o seară şi m-a întrebat dacă nu vreau să-mi facă o comandă la Casa de Comenzi? Ce întrebare era asta? Nici nu era nevoie să mă întrebe, făcea comanda şi gata! Normal că voiam! Scăpam de toate artificiile şi de disperarea pe care le trăiam în fiecare dimineaţă legate de micul-dejun al băieţelului meu, dar şi de pacheţelul pentru şcoală. Dar cum s-a întâmplat minunea? Eram curioasă din cale-afară, deoarece ştiam de această Casă de Comenzi, încercasem şi eu dimineţi întregi, începând cu ora 7:30, pentru că de la 8:00 ar fi trebuit să răspundă cineva, iar ca să fiu sigură că prind începeam să formez numărul cu o jumătate de oră mai devreme. Nu reuşisem niciodată! Iar acum...
Mi-a povestit prietena mea că cineva de la ei a învăţat o şmecherie şi poate intra direct pe fir cu centralista care lua comenzile. Mare minune! Nu am înţeles eu mare lucru, dar ce era important am înţeles! Ea îmi făcea comanda, mă programa, iar în ziua cu pricina aşteptam acasă ca aceasta să vină la uşă. Cu de toate! Zahăr, făină, caşcaval, un pachet de unt, un kilogram de ulei, ciocolată, cafea, ţigări BT sau chinezeşti, doi pui, ori o găină, ori două kilograme de carne de porc fără os (nu venea câte unul din fiecare, ci doar un produs de carne că, de, ce e mult strică) şi nelipsitele bomboane cubaneze. Un kilogram!
Vă daţi seama câtă fericire pe băiatul meu: avea şi ciocolată, şi bomboane! Iar eu îi puteam prepara dimineaţa un sandviş cu unt şi caşcaval. Ei, da, ăsta era un adevărat festin pentru el! Păcat numai că dura puţin. Însă mai aveam u
