În principiu, a fost o idee bună aceea de a sărbători în fiecare an, la 15 ianuarie, Ziua Culturii. Din păcate, în afară de câteva cuvinte pioase, nu s-a întâmplat mare lucru.

A devenit un fel de tradiţie folosirea unor astfel de evenimente exclusiv ca prilejuri festive. Comunismul a exploatat la maximum potenţialul lor diversionist, în măsura în care produceau două efecte deopotrivă de necesare propagandei. Primul era abaterea atenţiei de la adevăratele probleme. Am remarcat chiar un anume cinism în profitul tras de pe urma lor. Îmi amintesc satisfacţia făţişă a reprezentanţilor Secţiei de presă a PCR, când moartea poetului Alexandru Philippide, în februarie 1979, le-a permis să consacre o reuniune a Consiliului Uniunii Scriitorilor, care avea pe ordinea de zi cestiuni arzătoare, evocării celui dispărut. Al doilea efect era generalizarea tonului solemn şi emfatic atât de preţuit de oficialităţi în toate intervenţile publice. Regimul adora în secret zilele de doliu naţional, în care puteau fi evitate manifestările legate de o realitate care era mai bine să fie ascunsă. Solemnităţile de orice fel ne ţineau departe de tot ce ne preocupa cu adevărat. Acest diversionism de stat şi de partid a condus la devalorizarea festivului şi a comemorativului înainte de 1989. Ce se întâmplă după 1989 nu e decât o sechelă a trecutului.

În primul rând, persistă o anume suspiciune cu privire la motivele sărbătoririi. În al doilea rând, festivismul continuă să fie de rigoare. Iată, în 2011, dacă ne limităm la literatură, se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Sadoveanu şi Blaga, ambii aflaţi pe lista de aniversări UNESCO. N-am cunoştinţă, în ţară, de nicio iniţiativă în ce-i priveşte. De pildă, ediţii noi din opera lor sau demararea unei serii de opere. În librării, nu există decât puţine volume ale celor doi şi acelea pentru uzul şcolii. Marea ediţie critică Sadovean