Codul penal islamic pedepseste adulterul cu lapidarea. Barbatii supusi pedepsei trebuie sa fie ingropati pina la briu. In schimb, femeia trebuie ingropata pina la git, pentru a nu fi lovita peste sini. Alta prescriptie: pietrele trebuie sa fie de o marime potrivita: nici prea mari, nici prea mici, pentru ca moartea sa fie treptata si agonia sa dureze! In sfirsit, daca vinovatul reuseste sa scape din groapa si sa fuga, este iertat. Teologii medievali s-au intrebat multa vreme daca femeia are suflet si daca aceasta fiinta greu de definit, inferioara, nerecunoscatoare si inculta, poate fi acceptata in rindul oamenilor stricto sensu. Tema fiind delicata, discutiile au durat cu inversunare citeva secole, dar nu au dus la un raspuns definitiv. Unii teologi mai cred ca femeia nu este om si ca principala ei menire e sa-i sminteasca pe barbati. Femeia e un alt nume al ispitei, sireteniei si frivolitatii. Perspectiva s-a modificat oarecum abia in modernitate. Mi-am amintit de aceasta disputa (europeana, totusi), citind o stire despre intentia autoritatilor din Iranul celor o mie si una de nopti si al presedintelui Mahmoud Ahmadinejad de a lapida o femeie de 43 de ani pentru un adulter comis in luna mai 2006. Femeia a suferit deja o pedeapsa barbara: a primit 99 de lovituri de bici. Justitia iraniana, de inspiratie straveche, a socotit insa ca nu e suficient si ca femeia trebuie supusa lapidarii. Pacatul e grav! Strigator la cer chiar! Cum stim, lapidarea a fost pedeapsa traditionala in spatiul semit. Lovit cu pietre a murit, de exemplu, primul martir crestin: Stephanos. Prin lapidare trebuia sa piara si femeia adultera, salvata in cele din urma de Iisus Hristos. Observam, inca o data, ca Iisus a avut pareri mai cumpatate decit invatatorii si moralistii de ieri si de azi. Dar sadismul speciei umane pare fara leac. Violenta ei, fara sfirsit. Dintre toate jivinele de pe fata pami