În buna tradiţie a romanului ardelean, Pădurea spânzuraţilor e pus dintru început sub semnul moştenirii lăsate de ireproşabilul Iosif Bologa: „Ca bărbat, să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român.” Ca bărbat, Apostol îşi va face în final datoria de român, deşi tocmai latura lui feminină, nonconformistă şi exaltată, e cea care-i permite să-şi descopere adevărata vocaţie şi să sacrifice pacea căminului în numele aventurii: „Acuma era aproape de douăzeci de ani, înăltuţ, foarte zvelt, cu o frunte albă foarte frământată, cu părul castaniu lung şi dat pe spate, având ceva din înfăţişarea tinerilor de la începutul secolului trecut, gata să moară pentru un dor.”
Nu întâmplător, portretul eroului la douăzeci de ani e unul eminescian: Apostol Bologa e un nou Hyperion, născut în târguşorul Parva de pe valea Someşului şi programat să răstoarne, la momentul oportun, ordinea stabilită a lumii. În clipa când „zidurile începutului şi sfârşitului” devin de nesuportat, dezertarea – din armată, dar şi din chingile respectabilităţii provinciale – apare ca singurul mod posibil de a depăşi cercul strâmt al regulilor fixate de canonul dublei monarhii.
După moartea prematură a tatălui, Apostol pleacă la studii „buimăcit, cu sufletul zdrenţuit de îndoieli şi sigur că şi-a pierdut rostul în lume. Un răstimp a mai încercat să-şi reclădească din dărâmături o casă nouă. Observa însă că de sub fiecare piatră izbucnea câte-o întrebare dureroasă şi fără răspuns…” Până la un punct, iluzia patriarhalidilică stăruie totuşi, încurajată de capetele luminate ale Parvei, care-i prevăd tânărului Bologa un viitor strălucit. Se spune că „Apostol e răsfăţatul facultăţii şi că are să ajungă negreşit profesor la Universitate”, ceea ce-l face pe avocatul Domşa să vadă în el un ginere ideal.
Deşi posedă calităţi cât se poate de promiţătoare – „o fetiţă de