Parlamentul ar trebui să fie locul în care se iniţiază, se discută şi se adoptă legi. Recentul raport al Institutului pentru Politici Publice („Sinteza activităţii parlamentarilor în mandatul 2008 - 2012") ne spune şi dovedeşte cu cifre că, în ultima legislatură, calitatea îndeplinirii acestei funcţii a fost drastic redusă.
Iniţierea legilor a fost în cea mai mare parte preluată de către Guvern, care a depus 74% din totalul proiectelor înregistrate, iar 75% dintre cele aprobate aparţin tot Guvernului. O explicaţie ar putea consta în calitatea slabă a proiectelor legislative iniţiate de către parlamentari. Dacă ne uităm la lista celor mai „harnici" parlamentari, găsim nume precum Tudor Ciuhodaru, care a iniţiat 117 proiecte (cam una pe săptămână de activitate parlamentară), dintre care doar 3 au devenit legi. Ne întrebăm câte ore de dezbateri în comisii şi plen au reprezentat toate cele respinse. IPP remarcă faptul că, în actuala legislatură, s-a accentuat slaba pregătire profesională în domenii de specialitate a aleşilor, explicând prin aceasta respingerea pe bandă rulantă a proiectelor depuse mai ales de către noii-veniţi în Parlament. Înţeleg că un parlamentar nu poate avea expertiză în toate domeniile, dar există un corp de experţi la dispoziţia acestora, a căror eficienţă nu este deloc evidentă. Să fie pentru că grupurile parlamentare obişnuiesc să ofere posturile respective pe criterii mai degrabă clientelare?
Un aspect pe care raportul nu-l analizează, dar cred că ar merita examinat, este ponderea proiectelor iniţiate de parlamentari din opoziţie care au devenit legi. Mă tem că cifra tinde spre zero.
Dezbaterea legilor e şi ea pe cale de dispariţie în practica parlamentară. Amendamentele sunt respinse in corpore, maşina de vot impunând o veritabilă dictatură a majorităţii. Timpul alocat dezbaterilor parlamentare s‐a înjumătăţit faţă
