Spre finalul unei stagiuni în care, din varii motive, au dispărut din repertoriu mai toate operele şi baletele, fără a fi înlocuite cu noi producţii, ajungându-se ca, spre exemplu, în luna iunie, să se prezinte doar patru seri de operă, câteva întâlniri de foaier şi patru zile rezervate unui concurs de canto, cu bune şi rele, publicul a fost invitat să urmărească reluarea baletului Lacul lebedelor de Ceaikovski, în versiunea semnată, în urmă cu câţiva ani, de Gheorghe Iancu, şi atunci destul de controversată. Revăzând acum spectacolul, am avut aceeaşi percepţie a unei desfăşurări fără strălucire şi nerv, permanent „pe orizontală“ (deşi măcar cele câteva trepte din fundal ar fi trebuit „exploatate“ pentru a da perspectivă imaginii de ansamblu), dar şi sentimentul confuziei permanente, parcă mai accentuat de această dată, pentru că, cel puţin în distribuţia pe care am urmărit-o, devenea aproape imposibil de priceput care este Siegfried şi care este al său „alter ego“ Deirfgeis, cei doi balerini semănând teribil ca apariţie, figură, conformaţie şi prezenţă scenică, îmbrăcaţi oricum identic, aşa încât mă întreb ce o fi înţeles spectatorul – duetul de dragoste cu Regina mamă era dansat cu fiul sau cu… celălalt? În actul III, Lebăda neagră, trecând de la unul la altul (pentru că Rothbart-vrăjitorul este înlocuit cu Deirfgeis), pe cine determină să-i jure credinţă? Logic, pe Siegfried, practic… greu de spus. Cert este că au apărut câteva modificări, în ultimul act, cei doi luptându-se, prinţul părând a fi înfrânt de „alter ego“-ul rival, Lebăda albă devenind (sau nu) o „miză“ secundară, pânza neagră imensă acoperindu-i pe toţi, pentru a ieşi din acele (posibile) valuri doar Siegfried, care, ca şi în prima versiune, se îndreaptă către Mama ocrotitoare, poate doar trezit din vis sau din lectura cărţii uitate pe jos. În orice caz, dacă la premieră nu am înţeles de