Aşa cum ne relatează textele evanghelice, Învierea lui Hristos a avut două forme de manifestare aparent contradictorii, derutante prin concomitenţa lor: absenţa trupească şi prezenţa duhovnicească. Un joc de-a v-aţi ascunselea?
Pentru majoritatea dintre noi, moartea unui apropiat este, în fapt, o lipsă. Îi vedem lucrurile de care s-a folosit până de curând: ochelarii, cărţile, calculatorul, hainele, umbrela pe care o lua când mergea la plimbare. Ceaşca de cafea. Din porţelan englezesc. CD-urile preferate. Telefonul mobil. Totul este aici, neatins, de parcă ar aştepta pe cel plecat să revină din clipă în clipă.
Auzim frecvent glasurile îndurerate ale celor care povestesc cum, doar cu o zi înainte sau numai câteva ore, au vorbit cu cel care acum, iată, absentează. Tristeţea traduce această melancolie faţă de o plecare neanunţată sau care, chiar dacă previzibilă, nu este mai puţin nedorită. Experienţa dureroasă de a nu putea comunica între lumi.
A fost şi starea de spirit prin care vor fi trecut Apostolii părăsiţi de Cel care le promitea, parcă mai ieri, să fie cu ei tot timpul. Ruşinaţi de propriile slăbiciuni, cu Petru în frunte, îşi reproşau trădarea, oscilând între frica faţă de mai marii zilei şi deznădejdea de a nu fi fost la înălţimea Învăţătorului. Cu atât mai intense trebuie să fie fost uimirea şi bucuria de a constata cum absenţei trupului îi ia locul prezenţa duhovnicească a lui Hristos vorbind cu Maria Magdalena, intrând prin uşile încuiate, călătorind spre Ierusalim cu ucenicii sau pescuind cu ei pe lacul Tiberiadei. O experienţă copleşitoare. Lumile, de aici şi de acolo, comunică totuşi. Unde părea să fie un zid, se deschide acum o uşă.
Cu prezenţa trupului transfigurat, adică înviat la propriu, aflat decisiv în alt regim de percepţie, se va obişnui greu Toma, cel numit superficial „necredinciosul“. În realitate, el
