Intuitiile autorului privitoare la literatura care se scrie sub ochii sai sunt cel mai adesea nu doar corecte, ci chiar subtile. Emil Brumaru are stofa de critic literar, el tinteste catre sufletul operei, da la o parte ceea ce e in plus si gusta miezul. Corespondenta lui Emil Brumaru, din care o parte este adunata de curand in volumul III de Opere, intitulat Cersetorul de cafea(Editura Polirom), e sindromul unei crize. Cand poezia nu il mai viziteaza, autorul se consoleaza redactand scrisori lirice ori sarcastice, jucause sau triste, toate purtand, de fapt, marca inconfundabila a poeziei sale. Este vorba nu doar de nevoia de a-si imparti singuratatea cu scriitori si critici (tot aia) pe care ii simte apropiati ca sensibilitate (Lucian Raicu, Leonid Dimov, Radu Petrescu, Serban Foarta, Ilie Constantin, Alex. Stefanescu, Florin Mugur), ci mai ales de un exercitiu de autodisciplinare. Pentru ca Emil Brumaru scrie zilnic, impunandu-si un ritm care, macar, ii da iluzia ca nu e totul pierdut si care il tine in forma. Inregistrandu-si cu frecventa cotidiana dezamagirile, disperarile, tristetile, dar si bucuriile (ale simturilor, in special), poetul se mentine, si o stie foarte bine, in jurul poeziei. O tatoneaza, ii da tarcoale, o adulmeca. Pe scurt, cauta sa revina, inventariindu-si nostalgiile, in preajma starii aurorale, in care a trait cocolosit ca intr-o copilarie prelungita, intr-un spatiu al luminii pure (Dolhasca). De aceea se poate sesiza o diferenta clara de tonalitate, de verva intre epistolele expediate intre 1968-1972 lui Leonid Dimov si cele trimise, la sfarsitul anilor '70 si inceputul anilor '80, cand izgonirea din paradisul poeziei a avut loc, lui Lucian Raicu sau Florin Mugur. Primele sunt voioase, ludice, tristetile sunt vizibil inscenate; poetul inca nu a debutat in volum, isi numara atent aparitiile in reviste, dar important este ca scrie cu efervescen