Mi se rupe sufletul cînd văd cum se duce la fund frumosul meu oraş, iar eu sînt în siguranţă, la vreo 90 de mile distanţă, şi sufletul meu îndurerat nu înseamnă nimic în comparaţie cu suferinţele celor care sînt încă în New Orleans. New Orleans-ul va fi reconstruit, dar nu va mai fi niciodată aşa cum l-am cunoscut şi l-am iubit. Deseori l-am comparat cu Veneţia, pentru frumuseţea şi şubrezenia lui, pentru dragostea lui faţă de muzică, arte şi carnaval. Secole la rînd, întreaga lume s-a chinuit să găsească o soluţie inginerească pentru supravieţuirea Veneţiei, dar puţini s-au gîndit astfel la New Orleans. New Orleans a fost, şi poate mai şi este, un centru comercial trepidant, crucial în controlul asupra gurilor fluviului Mississippi, vital pentru industria americană şi pentru accesul la Golful Mexic. Jean de Bienville a fondat oraşul în 1718 în aceste locuri, ignorînd avertismentele inginerilor săi despre pericolele de a pune o aşezare pe un teren mlăştinos, între Mississippi, Golful Mexic şi marele lac de la nord. Nevoile republicii americane au continuat să construiască pe păcatul originar al lui Bienville, cerînd tot mai multe amenajări pentru a corecta natura într-unul dintre cele mai măreţe puncte de convergenţă ale sale. Mlaştinile, care odinioară îmblînzeau furia vînturilor, au dispărut, victime ale marilor companii petroliere şi ale încălzirii globale. Mările sînt mai calde, oameni buni, şi iată cu ce ne-am ales! Fiţi atenţi, voi cei care negaţi încălzirea globală, e pe bune! Mîntuirea New Orleans-ului venea din muzica lui, din bucătăria, festivalurile şi săracii lui. Aici a funcţionat cea mai brutală piaţă de scalvi din America şi tot aici îşi aveau capătul cel mai nordic filierele caraibiene de trafic cu arme, rom şi fiinţe umane. Sclavii şi, mai apoi, refugiaţii, imigranţii, piraţii şi artiştii care împuşcau francul, şi-au adus aici cultura din Africa sau