Am nimerit zilele trecute într-unul din acele restaurante din categoria "doar dacă sînteţi invitaţi" - şi chiar şi atunci cu grijă, căci s-ar putea ca a doua oară să nu vă mai invite nimeni. Impecabil, nimic de zis, elegant, rafinat, serviciu ireproşabil, bucătărie deosebită. Foarte deosebită! De fapt, la asta m-am gîndit de-a lungul întregii nopţi de indigestie care a urmat excesului meu de curiozitate "antropologică".
Aparent, ar fi fost vorba de un evantai de bucătării: japoneză, thai, franceză, poate ceva portugheză... În fapt, o "nouvelle cuisine" pentru dîmboviţeni rafinaţi - sau, în orice caz, pretenţioşi. Ne-a trebuit tuturor multă vreme ca să ne hotărîm, dar şi mai multă ca să înţelegem cam despre ce ar putea fi vorba. Personal am renunţat destul de repede şi m-am aruncat într-un experiment cultural-gastronomic pe spezele stomacului propriu. Fie ce-o fi, cine ştie cînd şi dacă voi mai avea o asemenea ocazie!
Am început cu un tartar somon cu x, y, z, pe un pat de w, îngheţată de fistic şi sos de... altceva. Asta a fost simplu, căci un tartar de somon îmi puteam imagina ce este. Am continuat cu nişte ficat de gîscă cu măr nu-ştiu-cum, o sumedenie de plante care nu prea ştiam dacă sînt de mîncare sau decorative, totul "badijonat" cu sosuri fine şi dulci, presărat cu bucăţi de mandarină şi alte fructe exotice. Finalul a fost însă apoteotic: o combinaţie pe care nu mi-aş fi putut-o imagina vreodată între "croquant" de şocolată şi "mousse" de spanac. Totul pe un pat de ceva şi o îngheţată în vîrf, cu felii transparente care am dedus în final că sînt comestibile (dar nu şi neapărat de mîncat), crenguţe suave de fructe de pădure (?) - dar fără sparanghel, precum îngheţata vecinei mele de masă.
Tot dineul s-a desfăşurat pe un fond muzical asortat la mîncare, unduind cu graţie şi precizie între muzică indiană, Chopin, şansonete franceze şi muzică p
