Deşi sfîrşitul anului trecut a adus tot felul de emoţii - şi pozitive, şi negative - la scară naţională şi supra-naţională, emoţii politice, sociale, economice, emoţii existenţiale şi chiar emoţii cosmogonice, un mic - în fond - eveniment din sfera culturii a răzbit, totuşi, la suprafaţa epidermei mediatice, producîndu-i cîteva (mici şi ele) încreţituri în formă de zîmbet sau de încruntătură: demisia directorului TNB. Chiar dacă, de 15 ani încoace, nici o plecare de la "cîrma" Teatrului Naţional din Bucureşti nu se petrece fără agitaţie, scandal şi atitudini extreme (extreme aşa cum sînt sporturile extreme), cea de acum a părut să aibă o semnificaţie, cumva, mai adîncă. Poate că au contribuit la asta şi feluritele "ieşiri" mediatice - culmea! nu ale personajului principal -, care au provocat în rîndul auditoriului uimire (uluire), enervare sau amuzament. Poate că persoana care pleca era percepută ca un simbol şi, în consecinţă, retragerea ei căpăta aerul unei alegorii. Poate că simplii cetăţeni sînt cu deosebire sensibili la adjectivul "naţional" şi la toate combinaţiile în care intră el. Poate că... Nu ştiu. Ceea ce ştiu, în schimb, este că problemele Teatrului Naţional din Bucureşti - numit de cineva, într-un avînt retoric de neoprit, "nava-amiral a teatrului românesc" - ţin de resorturi mult mai adînci decît identitatea (fie ea şi mitologică) a unuia sau altuia dintre directorii săi. E uşor să-ţi freci mîinile de bucurie sau să născoceşti bancuri pe tema plecării voluntar-silite a lui X (nu vreau să pronunţ nume, uite-aşa!). Prea greu nu-i nici să faci liste cu nostalgici care protestează împotriva acestei plecări, deşi, într-un loc aparţinînd prin statut nestatorniciei, versatilităţii şi făţărniciei, asemenea dovezi de loialitate sînt rare şi pot fi impresionante - mai impresionante, aproape, şi decît cele 40 de procente în plus la salariu faţă de angajaţi