- Bună ziua, aș dori să vorbesc cu domnul director Marius Tucă.
- Bună ziua, cine sunteți? îmi spuse vocea flegmatică de la capătul celălalt al telefonului.
- Mihaela Suciu, de la MediaPro.
- Așteptați vă rog, îmi răspunse, după un moment de ezitare, aceeași voce flegmatică, rotunjind cuvintele, puțin interesat, cu r-urile-i graseiate.
- Da, bună ziua, îmi spuse, de data aceasta, vocea directorului. Cu ce vă pot ajuta?
- Aș vrea să mă angajez la dvs.
- Veniți marți, la ora 13.00.
A durat cam o lună până la finalizarea contractului, dar, într-o zi de august a anului 2004, urcam cu emoții în suflet etajele care mă duceau spre locul în care am simțit că sunt jurnalist, chiar dacă nu eram la prima experiență. Nu mă pot lăuda cu nimic excepțional, dar mă pot lăuda cu excepționalele momente profesionale pe care le-am trăit la Jurnalul Național. Și mă mai pot lăuda cu oamenii excepționali întâlniți și cu amintirile excepționale pe care le-am adunat pentru momentul când doar ele vor mai conta. Așa cum, privind în urmă, vedem copilăria ca pe un loc plin de lumină, așa îmi amintesc eu, astăzi, experiențele trăite la Jurnalul Național.
Mirosul de Casa presei, de tipăritură proaspătă, ca pâinea scoasă din cuptor, fumul de țigară împrăștiat în discuțiile principiale sau bancurile spuse pe coridoare, colegii de la tehnic, care machetau și paginau, secretarul de redacție de la tehnic, pe care l-aș fi strâns cu mare drag de gât de fiecare dată când îmi urla să tai din text, că imaginea e mai importantă decât cuvintele... Toate îmi sunt astăzi prezente ca și când le-aș trăi în cotinuare. Îmi amintesc de fetele de la corectură care îi admirau pe toți aceia care chiar știau limba română bine. Îmi amintesc, evident, de fotografii care erau un fel de vedete ale ziarului, căci, din ce se pare, celebra zicală ”o fotografie face mai mult decât 1000 de
