La Pushkar, podul care traversează bazinul de alimentare a lacului (născut miraculos dintr-un lotus - dar cu toate acestea pe cale de a seca), podul deci e sacru, trebuie să te descalţi, un paznic veghează la îndeplinirea ritualului. Dar nu e sacru drumul, care duce imediat după pod la ghats (n.tr.: trepte terasate). Sacre sînt şi treptele, dar nu terasele de deasupra. Şi fireşte, apa murdară a lacului e sacră. La Dunlod şi în alte părţi, obiectele de cult folosite se aruncă la rădăcina unui copac: vreun Ganesh de ipsos cu trompa spartă sau imagini sfîşiate ale zeului albastru, Shiva. La Ajmer, în Daragh, trebuie să te descalţi şi nu e voie să îţi duci pantofii în mînă prin sanctuar (îi ascund pe ai mei în sacul de călătorie), iar pentru a intra în moschee trebuie să laşi paznicului tot ce ai din piele asupra ta, cureaua şi ceasul-brăţară. Şi peste tot ficusul e femelă, iar banyanul mascul, astfel ca bărbaţii şi femeile să binevoiască a se odihni sub arbori diferiţi.

Templu în care adolescenţii fac larmă sau se pregătesc pentru vreun examen, aplecaţi peste saltele. Temple unde se pregăteşte cina în aer liber, într-o hărmălaie de cratiţe şi lighene. Temple unde preotul leneveşte toată ziulica, culcat pe o rogojină jegoasă, aşteptînd ofrandele. Temple unde se uită familiile la televizor, temple cu zei înfricoşători, sîngeroşi şi coloraţi, dar uluitor de neatenţi la utilizarea ce se dă locului lor de cult.

Noaptea lui Shiva, în martie, noapte albastră ca zeul ei. Către ora zece, cobor în întunericul drumului abrupt care duce de la fortul Kuchaman către oraş şi pun să mi se deschidă poarta incintei de către un paznic adormit şi reticent. Oraşul nu e adormit de tot. Ici şi colo, aud muzici ritmate şi recitări din Ramayana care trebuie că ţin toată noaptea. Din înaltul unei scări, o fetiţă cu ochi de jasp mă pofteşte într-un templu al lui Hanuman, zeul-mai