De ce revoluţiile îi iau atât de des prin surprindere pe diplomaţii de profesie? Să fie ceva în ADN-ul lor care îi face să prefere atât de mult un statu quo, încât să fie în majoritatea situaţiilor prinşi pe picior greşit de schimbările rapide, neştiind să le prevadă sau cum să reacţioneze atunci când se pun în mişcare?
Ce se petrece azi în lumea arabă este o revoluţie care ar putea deveni pentru Orientul Mijlociu echivalentul Revoluţiei Franceze pentru Europa în 1789: o profundă şi radicală schimbare, care modifică complet situaţia de dinainte. Câte Bastilii se vor prăbuşi în cele din urmă în regiune şi în ce ritm nu poate să ştie nimeni. Singura analogie cu trecutul recent este cea cu colapsul blocului sovietic, urmat de prăbuşirea Uniunii Sovietice înseşi, în perioada 1989-1991.
Cine a prevăzut acea transformare subită şi rapidă? Pe când Republica Democrată Germană stătea să dispară, unii diplomaţi francezi de top din Germania dădeau în continuare asigurări guvernului de la Paris că Uniunea Sovietică nu va accepta niciodată reunificarea Germaniei, aşadar nu existau motive de îngrijorare: viaţa urma să continue în mare ca până acum; spectrul unei Germanii unite nu avea să devină prea curând realitate.
Am observat acelaşi instinct conservator în primele reacţii la evenimentele din Tunisia, apoi din Egipt: „Preşedintele Ben Ali controlează situaţia", spuneau unii. Sau: „Preşedintele Mubarak se bucură de deplina noastră încredere".
Statele Unite au reuşit să citească bine situaţia, chiar dacă foarte încet, în vreme ce multe ţări europene au stăruit, poate sistematic, în eroarea statu quo-ului pentru o perioadă mult mai lungă, refuzând să vadă că regiunea ar putea evolua într-o altă direcţie decât cea considerată de res¬pectivele state a fi în interesul lor strategic. Proximitatea istorică şi geografică, alături de dependenţa energetică şi team
