După războaiele balcanice şi Primul Război Mondial, în Balcani încă mai persista un aer belicos. În august 1927, la Conferinţa Uniunii Interparlamentare, la Paris, reprezentanţii parlamentelor grec şi român au propus organizarea de conferinţe parlamentare în ţările din sud-estul Europei, pentru ameliorarea acestei situaţii, dar nici la Conferinţa din septembrie 1929, ţinută la Berlin, nu s-a ajuns la niciun rezultat. Abia în octombrie 1929, la cel de-al XXVII-lea Congres Universal de Pace, ţinut la Paris, în urma propunerilor făcute de premierul grec şi de deputatul român M. Ralea, s-a reuşit organizarea unor astfel de reuniuni. Prima conferinţă a fost organizată la 5 octombrie 1930, la Atena, unde au participat delegaţii din ţările balcanice şi de la Liga Naţiunilor, în scopul colaborării economice, sociale şi intelectuale (printre care şi medicale). A doua conferinţă interbalcanică a avut loc la Istanbul, în 1931, iar a treia la Bucureşti, între 22 şi 27 octombrie 1932, unde s-au prezentat un proiect de colaborare balcanică şi unul pentru convenţie sanitară, în cadrul căreia dr. Mitică Popescu-Buzeu a prezentat un raport (24 octombrie 1932) pentru înfiinţarea unei confederaţii medicale balcanice, care a luat numele de Uniunea Medicală Balcanică (UMB). Scopurile UMB erau de a stabili relaţii între medici, stomatologi, farmacişti şi oameni de ştiinţă, dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi organizarea de reuniuni în ţările balcanice. Ca manifestări ştiinţifice, s-au stabilit: săptămâna medicală balcanică la fiecare doi ani (prima a fost socotită a fi în 1930); zilele medicale balcanice, alternativ cu săptămânile medicale balcanice; cursuri internaţionale de perfecţionare. În acest sens, UMB a primit un sprijin substanţial din partea Academiei de Medicină din Franţa. Tot atunci, s-a stabilit organizarea de secţiuni naţionale medicale în ţările balc