În decembrie 1989 aş fi fost în stare să ridic cu braţele mele o mânăstire închinată lui Mircea Dinescu, vestitorul libertăţii noastre.

„Fraţilor, am învins! Dictatorul a fugit!" - sunt cuvinte înfipte adânc în mintea şi în sufletele noastre, şi aşa vor rămâne câtă viaţă vom mai avea pe acest pământ. Vorbele poetului rezonau atunci cu idealuri precum libertate, dreptate, adevăr, speranţă şi curăţenie morală.

În decembrie 2011 sunt dezamăgit de Mircea Dinescu. Sunt dezamăgit, în primul rând, pentru că tace. După ce pătrunzi, graţie televizoarelor alb-negru şi parţial color, în milioane de case şi în zeci de milioane de suflete, nu poţi lăsa totul baltă pentru a te retrage să dai la peşte. Aşa cum o Românie întreagă a avut timp să te asculte şi să te urmeze cu riscul glonţului, s-ar impune să-ţi faci timp şi tu pentru a explica inexplicabilul acelor zile şi pentru a pansa rănile încă deschise.

Oamenii vor să ştie ce crezi acum despre Iliescu, Brucan, Militaru, Voican, Cico şi Lupoi, alături de care te-ai afişat la Televiziune. Poate că n-ai ştiut ce hram purtau atunci, poate că-i admiri sau poate că-i deteşti, dar românii au dreptul să ştie asta. Şi dacă nu te interesează ce vor cei încă în viaţă, măcar să te gândeşti la cei aflaţi sub lespezile din Cimitirul Eroilor Revoluţiei. Căci noua Românie - care ţie, vestitorule, ţi-a adus atâta prosperitate - s-a clădit pe un ocean de lacrimi şi pe o pădure de cruci.

Oamenii vor să ştie de ce nu te-ai distanţat niciodată de ticăloşii acelor zile, de teroriştii-salvatori, de cioclii neamului românesc. Cum au câştigat ei războiul cu o mie de morţi şi cu niciun vinovat. Şi, dacă se poate, ce părere ai despre securiştii şi spionii care te-au flancat în măreaţa operă de redare a libertăţii neamului românesc.

Curajul nu-ţi va fi contestat niciodată! Chiar şi sub protecţia a două umbrele - una sovie