Stim prea putine lucruri despre ce se întâmplă în spatiul literar helvetic, iar când ne vin de acolo unele vesti nu le dăm atentia pe care o merită. Este si cazul acestui interesant roman de Françoise Choquard, Drumul spre Lipari, pe care nu-mi amintesc să-l fi comentat cineva. A apărut în 2000 la Editura Cartea Românească, în traducerea d-nei Aurelia Ulici. Din nota editurii aflăm că este a doua carte a autoarei tradusă la noi, prima fiind tot un roman, Centaur rănit (Nemira, 1997).
Françoise Choquard (n. 1927) este o prozatoare elvetiană de expresie franceză, rezidentă la Berna, pe care am cunoscut-o cu prilejul unei călătorii din 1996. Acesta si este, mărturisesc, motivul pentru care i-am citit romanul de fată, lansat anul trecut la Târgul de carte de la Bucuresti, unde autoarea a fost prezentă si a dat autografe. Eram curios de cum scrie prozatoarea pe care o cunoscusem în Elvetia, acea doamnă energică, volubilă si prietenoasă.
Scrie atrăgător, atasant, în nota unei sugestive simplităti care cucereste de la primele rânduri asternute: "Picotesc, indiferentă la peisajul elvetian care defilează prin fata compartimentului în care mă aflu. Visez, plec, fug spre insulele însorite unde îmi voi petrece vacanta împreună cu prietena mea Chloé. E lângă mine si vorbeste. Aud, fără să ascult cu adevărat, vocea ei alto, inepuizabilă, care, desi iritată de abuzul de tutun, e totusi muzicală. Râsetele se amestecă printre miile de cuvinte colorate care-i vin pe buze".
Personajele au si fost introduse, căci despre cele două prietene din tren va fi vorba în micul roman, despre Laura si Chloé, prima fiind si personajul care povesteste. Despre ele va fi vorba si despre relatia lor afectivă care se complică neasteptat, despre trecutul lor matrimonial, sentimental si erotic, pe care amândouă ar fi vrut să si-l steargă din memorie măcar în intervalul de o lună
