Orientarea perpetuă a atenţiei către negativitate e destrămătoare. Strică sufletul, mintea şi stilul. Mi se întâmplă frecvent să caut cu lumânarea veşti bune, experienţe încurajatoare, prilejuri de optimism. Glosăm mereu, exasperaţi, pe marginea neajunsurilor, netrebniciilor, catastrofelor mai mici sau mai mari de care ne izbim pe scena politică, pe stradă, în viaţa cotidiană. Poate că, statistic, suntem îndreptăţiţi să inventariem fără odihnă decepţii. Ele sar în ochi la fiecare pas, iar spiritul critic e, oricum, mai la îndemână şi mai bine primit decât semnalarea bleagă a rozurilor. Pe de altă parte, psihologic vorbind, orientarea perpetuă a atenţiei către negativitate e destrămătoare.
Strică sufletul, mintea şi stilul. E, deci, recomandabil ca, măcar din când în când, să devenim tonici, binevoitori, să recuperăm, cu alte cuvinte, forţa de a identifica şi a afirma binele, acolo unde îl întâlnim. Eu, unul, sunt recunoscător ori de câte ori mi se dă ocazia să fac asta, să mă bucur de împliniri, reuşite, promisiuni.
Mă grăbesc, de aceea, să evoc o împrejurare care, sâmbăta trecută, mi-a provocat un igienic acces de bună dispoziţie. Un prieten mai tânăr, dl Petre Guran, m-a invitat la Buneşti, în judeţul Vâlcea, unde pune temelia unei „şcoli“ gândite nu pentru a instrui, ci pentru a educa. Diferenţa este aceea dintre „specializare“ şi „formare“. Înainte de a deprinde o competenţă particulară, tinerii sunt provocaţi să se modeleze ca oameni întregi, printr-un contact destins cu universul valorilor: marile cărţi ale culturii universale, marile monumente ale lumii, marile idei ale civilizaţiei din care facem parte. „Cursurile“ sunt susţinute de profesori invitaţi, dispuşi să petreacă scurte intervale de timp în compania studenţilor.
Fapta culturală e dublată de o discretă pedagogie a efortului comunitar şi a convieţuirii active.
