Să fi fost doar o părere că Dumnezeu îşi scuturase de praf mîinile? de pămînt făcătoare? şi aşa picăturile s-au abătut, stele căzătoare? aterizînd ca umlauturi deasupra nemţilor şi-a fino-ugrilor din Budapesta şi Helsinki? Chiar acum, deasupra sud-vesticei peninsule turceşti Bodrum, unde se iţeşte infra-satul Gümüşlük, plouă şi tălpile geambaşilor de giumbuşlucuri stau legate la capătul crud al biciului. N-are Gümüşlükul atîtea I-uri cîte să ţină punctele de pus pe ele, orbecăinde ca o curcă orfană de ouă. Am ajuns noaptea la Bodrum, fără să fi fost sfătuit s-o fac, în august. Peninsula era grasă ca o morsă grasă. În capul ăsta de Asie Mică turcită, turtit de splendoarea splendidei Selene, mă cruceam la semilună, mai dihai ca-n iste acatiste. Dealurile, hăt sus, metalizate, deşi nu păreau goale pe dinăuntru. Dimineaţa am primit lumină să le văd roşietice, cum e pe Marte pe timp de pace – nişte cocoaşe atît de departe de sens că, într-un amurg, s-a întîmplat aşa: la Gümüşlük, pe-o culme, se ruinează tacticos o basilică odată bizantină. Gardul din jur îi e vopsit în proaspăt-verde-nchis; clădirea, însă, stă să crape. În curtea-i trei soprane şi trei domni îmbrăcaţi în fracuri moi – a bas baritonau tenorii – se mişcau lent şi falş pe iarba arsă, cîntînd sub luna rece sonuri care vibrau în stele, oarecum, înconjuraţi de o centurie de oameni bine, unii chiar cu violoncele – orchestra filarmonică din Viena. Spectaculos e şocul cînd kitschu-i încă tînăr. Acolo nu era; divin, ceva se petrecea. Pe Marte muzica-i urgentă, cred. Vîntul serii adia răcoare sub mînecile Evei, albe. La Gümüşlük mi-au dat să văd ce-ar fi putut fi Doi Mai-ul dobrogean şi mitic. Pe malul golfului mai calm decît un ruletist cu pistolul la tîmplă, jucau bridge la mese ruginite şic figuri din Jean Bart, bărboşi ieşiţi fără cauţiune din aura anilor ’60, femei în robe de care nici Janis Joplin nu s-