Are 91 sau 92 de ani? O bătrînă cu semne vădite de Alzheimer (jucată de Cristina Casian) își revizitează viața și golurile de memorie, într-un joc de cedări și pusee de autoritate cu cea care, la jumătatea vîrstei ei, e angajată s-o îngrijească (Florina Gleznea), sub privirile unui vizitator de ocazie, o tînără de 26 de ani (Nicoleta Lefter), angajată a unei firme de avocatură, căreia bătrînețea i se pare, evident, o altă planetă, unde nu va ajunge niciodată. La UnTeatru din București – un curajos și interesant spațiu independent din zona Căii Victoriei –, Andrei și Andreea Grosu au pus în scenă Trei femei înalte de Edward Albee, cu cele mai bune (cel puțin pentru mine) sau dintre cele mai bune trei actrițe ale scenei alternative – dar cu un ușor prea mare avînt pentru estetizare și teatralizare, care face ca prima parte a spectacolului să exagereze în vorbit prea tare (la 20 de centimetri de public), în metafore și „efecte artistice“. Din fericire, mai e și partea a doua.
E adevărat că, la debutul său din anii ’60, Edward Albee era văzut ca fiind apropiat absurdului dramaturgic – cine însă a avut de-a face cu, de pildă, îndelung montata sa Cui i-e frică de Virginia Woolf? știe mult prea bine că Albee e un artist al teatralizării dialogului esențializat realist, e bîntuit de umanismul decodării misterului psihologic omenesc, nu de eșecul comunicării. ÎnTrei femei înalte (mi-a luat ceva timp ca să aflu, dar traducerea versiunii de la UnTeatru îi aparține lui Mihai Smarandache; ar fi fost de preferat, în spiritul de echipă al teatrului independent, ca numele traducătorului să apară împreună cu cel al interpretelor și al regizorilor – dacă tot e și Sofia Vicoveanca pe afiș, pentru melodia de final…), „e vorba“ despre identitatea feminină, investigată la trei vîrste diferite – de fapt, ipostaze ale unei unice experiențe de viață, reflectată în oglinzi