Îmi creează disconfort cînd ochelarii de soare mi se umplu de nisip şi nu am cu ce să-i şterg. Dar nu există prostie mai mare decît să ai pretenţia să nu te umpli cu nisip cînd mergi la plajă. Dar nu înseamnă că nu-mi vine să ţip cînd diverse persoane clefăie şlapii în faţa ta, cînd stai întins pe cearşaf, trimiţînd un nor din finele particule pe ziarul tău. Din codul bunelor maniere la plajă ar trebui să nu lipsească cîteva reguli pentru patronii de terasă. Zgîriatul pe creier a fost inventat cînd a început bătălia boxelor dintre terase. Îmi creează disconfort cînd muzicile se amestecă într-un mixaj din pricina căruia urechile s-ar sinucide prin înecare.

Aşa că am mers la Eforie, oraşul copilăriei, al vatei de zahăr şi al bicicletelor duble, fosta Carmen Sylva, după numele Reginei Elisabeta a României, cea mai veche staţiune din ţară. Nu mai păstrează însă mai nimic regesc în ea, în afara mîncărurilor decadente care te îmbie la orice pas. A rămas în orăşelul de la malul mării mai mult spirit muncitoresc, poate de pe vremea cînd se chema Vasile Roaită, la începutul perioadei comuniste, după numele unui muncitor de la Căi Ferate, care a fost împuşcat în timpul grevei de la Griviţa din 1933.

Habar n-aveam, pînă să intru pe site-ul Primăriei Eforie, că tot pămîntul de la Marea Neagră a fost proprietatea lui Mihail Kogălniceanu, în urmă cu două secole, primit drept recompensă pentru meritele sale la Revoluţia paşoptistă. Pămînt pe care ulterior l-a vîndut lui Ioan Movilă, boier din Moldova, care a şi hotărît să facă prima staţiune balneară la malul mării.

Gîndind la rece, cu un cocktail în mînă şi picioarele în mare, parcă ceva boieresc a mai păstrat staţiunea. În felul în care domnul cu burtă de la marginea pieţei abia se ridică de la masa cu umbreluţă să-ţi dea o bere sau în calculul care-i face pe vînzători să-ţi ceară 5 lei pe un porumb fiert. Exi