Campania electorală a intrat în linie dreaptă. Sunt mai puţin de două săptămâni până când vom merge la urne să ne alegem primarii, consilierii şi – pentru prima dată uninomonal – preşedinţii de judeţe. De consilii, bineînţeles.

Niciodată până acum campaniile locale nu au avut această încărcătură explozivă, de bătaie pe viaţă, devenită deja, în unele situaţii, contondentă. Până acum, niciodată nu s-a pus în campanie atâta pasiune şi determinare. Cine va lua de model Bucureştiul, riscă să se înşele. Aici, miza primăriei Capitalei şi a primăriilor de sector pare să fie mai mică decât în restul ţării. Este, probabil, şi consecinţa suprapunerii autorităţilor. În provincie, însă, bătălia riscă aproape oricând să degenereze în bătaie. Ce se întâmplă în Bucureşti este, iarăşi, lipsit de precedent. Nu este clasica dispută bipolară la vârf! Există un candidat al dreptei, aflată aici la putere, care chiar dacă nu face prea multe valuri, poate conta pe un eşalon consistent de votanţi, chiar dacă nu decisiv, dar nu există un contracandidat „autorizat". Diaconescu pierde viteză cu fiecare zi şi lucrurile par să se îndrepte spre un compromis: acela al recuperării „independentului” Oprescu de către partidul aflat în criză de inspiraţie. Şansele lui Orban sunt mici, iar ale celorlalţi - minuscule. Lucrurile se îndreaptă, deci, spre un „tur doi” cu „emanaţiile” FSN-ului în rolurile principale. Nici la sectoare lucrurile nu dau în clocot: în timp de Negoiţă şi Onţanu sunt aproape siguri că-şi vor continua mandatele, în celelalte sectoare disputa se va tranşa tot între reprezentanţii PSD-ului şi ai PDL-ului. Fără liberali.

În ţară, cum spuneam, lucrurile stau altfel. Campania este îndârjită şi în luptă se aruncă toate mijloacele. Pentru partidele mari e momentul mobilizării totale, iar pentru cele mici, şansa spargerii monopolului. Cel mai activ partid din campanie rămâne P