Încă înainte de a se anunţa rezultatul prezidenţialelor, Iranul a lăsat să se înţeleagă că va trimite în Siria 4000 de luptători din Gărzile Revoluţionare, în sprijinul amicului Al-Assad. Am marcat în timp momentul, nu pentru că decizia puterii de la Tehran ar avea vreodată legătură cu preşedintele Republicii, oricum s-ar numi el şi oricât de blajin s-ar arăta, după vorbă, după turban.

Iranul sprijinea oricum Siria - logistic şi prin Hezballah. Ce i s-a năzărit Ayatollahului Khemenei să iniţieze un astfel de demers belicos? L-a mânat în luptă declaraţia preşedintelui Obama. Cea cu încălcarea ”liniei roşii”: sub pretextul că regimul de la Damasc foloseşte gaz sarin împotriva rebelilor - nimeni nu crede asta în Orientul Mijlociu, amintirea minciunilor care au precedat invadarea Irakului e încă proaspătă – Statele Unite vor trimite arme letale Armatei Siriene Libere şi grupărilor islamiste care gravitează în jurul acesteia. Cu arme neletale i-a inundat deja pe opozanţii lui Bashar al-Assad (secretarul de stat John Kerry, urmaşul lui Hillary Clinton promisese oricum că va ridica bugetul pentru ”asistenţă non-letală” de la 100 la 123 milioane de dolari).

Apropo de minciuni. Trimisul Cvartetului (SUA, Rusia, ONU şi UE) în Orientul Mijlociu e nimeni altul decât Tony Blair. Noroc că, din 2007 încoace, de când şi-a luat în primire biroul de la Ierusalim, n-a făcut altceva decât să-şi păstorească propriile afaceri.

E drept că asupra lui Barack Obama s-au făcut presiuni enorme din partea aliaţilor din Golf, dictatorii buni ai Arabiei Saudite şi Qatarului, ce mai asidui sprijinitori ai rebelilor, alături de Turcia. Dictatorul rău, Al-Assad, are de partea lui Iranul, Hezballah-ul, războinicii şiiţi din Irak şi veto-urile repetate ale Rusiei şi Chinei în Consiliul de Securitate. (Hamas-ul, sponsorizat şi el de Iran, s-a repoziţionat, aflându-se acum de part