A mai trecut un prilej pentru un scurt exod al orăşenilor spre ţară. Pâlcuri de rezidenţi în prima generaţie şi vremelnici din Chişinău (cei care n-au avut resurse pentru reţele turistice cu fiţe) s-au refugiat în „satul moldovenesc" (cum se mai scrie în programe guvernamentale) , mai aproape de beneficiile calendarului iulian.
Beneficiile sunt, de cele mai multe ori, întrupate în răcituri, raţe afumate, vinegrete, găluşte, cartofi scăzuţi peste costiţe de porc, murături cu uşoară floare, scrumbie cu-o măslină-două şi ce-o mai fi trebuit, ca la oameni, de „Crăciunul pe vechi". Vinul de casă este obligatoriu recomandat şi consumat drept imens mai bun decât ce se serveşte la şip prin prăvălii de capitală. Anhidrida, Doamne, mă iartă...
Bucurii simple de revedere cu rudele. Bucurii tivite cu tristeţe: nicio discuţie fără jeluire de necazuri, un ritual deja... „Tare eşti sus, Doamne, şi poate de-aceea n-auzi de noi..."
Mai e ceva din hazul de necaz de altă dată şi glumele sunt la căutare: „Ia mai e, cumătră, o găluşcă". „Da nu mai pot, am luat una..." „Ba ai luat mata vreo patru, da mai e, că avem..."
Contextul religios rămâne undeva în vorbe spuse-n treacăt, în „de la sine înţeles" şi poate în gura unor copii zgribuliţi dincolo de uşă, veniţi cu „Steaua"... Mult mai rari în acest an. Mă gândesc fără să vreau că ar fi fost mai bine dacă erau învăţaţi la şcoală să vadă şi să-şi dea seama de metehnele şi rănile satului, decât să le transforme, inconştient, prin „a scrie frumos" în splendori de pe un picior de plai...
E frig, se mai încălzeşte câte ceva cu lemne, cu te miri ce... Ţevi galbene prin grădini? Degeaba... Discuţiile despre gazificarea satelor, la care se revine mai frecvent decât la urările de sănătate, sfârşesc prin: cine e norocosul care-şi poate permite să plătească o factură pentru cazan? Un coş cu doi-trei ciocălăi sunt mai la î