Pământul nostru, cel pentru agricultură, e între cele mai bune din Europa. Aur negru. Îl lucrează însă, în cea mai mare parte, o suprapopulaţie sătească îmbătrânită, în continuă criză de bani. Pentru că veniturile sunt mici, creditul e scump şi greu de obţinut, iar preţurile produselor agricole sunt neîndestulătoare. La care se adaugă îngustimea sferei economice rurale.
În ţările dezvoltate, agricultura e împinsă înainte prin investiţii private şi prin liberă iniţiativă. Dinamizarea pieţei agricole este, însă, determinată prin crearea de concerne sau întreprinderi de comercializare a produselor agricole. Toate au ca scop făţiş obţinerea de profit. Toate au în centrul activităţii protejarea fermierului. O întreagă reţea de servicii îl susţine pe fermier, de la arat, semănat şi recoltat până la vânzarea produselor, îngrijindu-se să-i revină şi lui un profit îndestulător. Pentru că dacă fermierul dă faliment, întreaga reţea va da faliment.
La noi, în schimb, încă se bâjbâie. Încă se caută drumul. Repet ce scriam în episodul de joia trecută: 20.000-30.000 de fermieri fac agricultură performantă. Prea puţini. La baza agriculturii însă se află ţăranul român, factor economic cu nenumărate trăsături specifice. Deşi procesul de industrializare a determinat migraţii în masă de la sat la oraş, absorbţia a fost doar relativă. Suprapopulaţia rurală este încă o realitate. O suprapopulaţie îmbătrânită, cum arătam mai înainte. Tipul reprezentativ al acestei categorii sociale este stăpânul propriului ogor, pe care-l lucrează împreună cu familia sa. El a învăţat să facă agricultură intensivă înainte de ’89, pe micul lot personal, atribuit de CAP, din care de fapt a trăit. Şi iată că, acum, când ar putea obţine într-adevăr suprarecolte, se vede constrâns de un climat prea puţin prietenos, în care nu se simte sprijinit nici cu sisteme de cadastru, nici cu irigaţii, nici cu r